"Dilexit nos" (El ne-a iubit), a patra enciclică a papei Francisc, reface tradiția și actualitatea gândirii "despre iubirea umană și divină din inima lui Isus Cristos" îndemnându-ne să reînnoim devoțiunea sa autentică pentru a nu uita bunătatea credinței, bucuria de a ne pune, cu fervoare, în slujba misiunii: pentru că Preasfânta Inimă a lui Isus ne îndeamnă la iubire și ne trimite la frații și surorile noastre.
"El ne-a iubit" … spune sfântul Paul referindu-se la Cristos (Rom 8,37), pentru a ne face să descoperim că de această iubire "nimic nu ne poate despărți vreodată" (Rom 8,39)”. Așa începe cea de-a patra enciclică a papei Francisc, intitulată, după cuvintele cu care începe enciclica, "Dilexit nos" și dedicată iubirii umane și divine a Inimii lui Isus Cristos: "Inima sa deschisă merge înaintea noastră și ne așteaptă fără condiții, fără să impună nicio cerință prealabilă pentru a ne iubi și pentru a ne oferi prietenia sa: El ne-a iubit mai întâi (cf. 1 In 4,10). Datorită lui Isus "am ajuns să cunoaștem și să credem iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi" (1 In 4,16)” (1).
Într-o societate – scrie pontiful – care vede multiplicarea "diferitelor forme de religiozitate fără referire la o relație personală cu un Dumnezeu al iubirii" (87), în timp ce creștinismul uită adesea "bunătatea credinței, bucuria dedicării în slujire, fervoarea misiunii de la persoană la persoană" (88), papa Francisc propune o nouă aprofundare asupra iubirii lui Cristos reprezentată în preasfânta sa Inimă și ne îndeamnă să ne reînnoim devoțiunea autentică amintindu-ne că în Inima lui Cristos "putem găsi întreaga Evanghelie" (89): în Inima sa "ne recunoaștem în sfârșit pe noi înșine și învățăm să iubim" (30).
Papa Francisc explică faptul că, întâlnind iubirea lui Cristos, "devenim capabili să țesem legături frățești, să recunoaștem demnitatea fiecărei ființe umane și să ne îngrijim împreună de casa noastră comună" (217). În fața Inimii lui Cristos, el îi cere Domnului "să aibă din nou milă de acest pământ rănit", revărsând asupra lui "comorile luminii și iubirii sale", pentru ca lumea, "care supraviețuiește în mijlocul războaielor, dezechilibrelor socio-economice, consumismului și utilizării antiumane a tehnologiei, să poată recupera ceea ce este mai important și mai necesar": inima (31). Un document publicat în timp ce sunt în curs de desfășurare celebrările pentru cea de-a 350-a aniversare a primei manifestări a Preasfintei Inimi a lui Isus Sfintei Margareta Maria Alacoque, în 1673, care se vor încheia pe 27 iunie 2025.
Împărțită în cinci capitole, enciclica privind cultul Preasfintei Inimi a lui Isus reunește, așa cum a anunțat pontiful în cadrul audienței generale din 5 iunie, "reflecțiile prețioase ale textelor magisteriale anterioare și o lungă istorie care se întoarce la Sfânta Scriptură, pentru a repropune astăzi, întregii Biserici, acest cult încărcat de frumusețe spirituală". Primul capitol, "Importanța inimii", explică de ce este necesară "întoarcerea la inimă" într-o lume în care suntem tentați să "devenim consumatori insațiabili" (2). Papa subliniază că devalorizarea actuală a inimii provine din "raționalismul grec și precreștin, idealismul și materialismul post-creștin", care au preferat concepte precum "rațiune, voință sau libertate". Și negăsind loc pentru inimă, "nici ideea unui centru personal" care poate unifica totul, și anume iubirea, nu a fost dezvoltată pe scară largă (10).
Al doilea capitol este dedicat gesturilor și cuvintelor de iubire ale lui Cristos, gesturi prin care ne tratează ca pe niște prieteni și ne arată că Dumnezeu "este apropiere, compasiune și tandrețe". Privirea sa este a celui care "acordă toată atenția sa oamenilor" și suferinței lor. Cel mai elocvent cuvânt de iubire al său este acela de a fi "bătut în cuie pe cruce", după ce l-a plâns pe prietenul său Lazăr și a suferit în Grădina Măslinilor, conștient de propria sa moarte violentă "în mâinile celor pe care îi iubea atât de mult" (46).
În capitolul următor, al treilea, intitulat "Aceasta este inima pe care a iubit-o atât de mult", Suveranul Pontif clarifică faptul că Inima lui Cristos conține o "iubire triplă": iubirea sensibilă a inimii sale fizice "și iubirea sa spirituală dublă, cea umană și cea divină" (66), în care găsim infinitul în finit" (64). Papa Francisc face apel la o reînnoire a devoțiunii față de Inima lui Cristos și pentru a contracara "noile manifestări ale unei 'spiritualități fără trup' "prezente în societate" (87). Este necesară întoarcerea la "sinteza întrupată a Evangheliei" (90) în fața "comunităților și pastorilor concentrați doar pe activități externe, reforme structurale lipsite de Evanghelie, organizații obsesive, proiecte lumești, gândire secularizată", pe propuneri "pe care uneori se pretinde că le impun tuturor" (88).
În capitolul al patrulea, "Iubirea care potolește setea", papa Francisc citează mai mulți Părinți ai Bisericii care au vorbit despre "rana din coasta lui Isus ca origine a apei Spiritului" care ne potolește setea după iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Augustin "a deschis calea pentru devoțiunea față de Inima Preasfântă ca loc al întâlnirii personale cu Domnul" (103). Încetul cu încetul, această parte rănită, amintește Papa, "a ajuns să ia forma inimii" și enumeră mai multe femei sfinte care "au istorisit experiențe ale întâlnirii lor cu Cristos, caracterizate prin odihnă în Inima Domnului" (110).
Sub influența acestei spiritualități, sfânta Margareta Maria Alacoque istorisește aparițiile lui Isus la Paray-le-Monial, între sfârșitul lunii decembrie 1673 și iunie 1675. Esența mesajului care ne este transmis poate fi rezumat în cuvintele pe care sfânta Margareta le-a auzit: "Iată acea Inimă care i-a iubit atât de mult pe oameni" "până la a se epuiza și a se consuma pentru a le mărturisi iubirea sa" (121).
Despre sfânta Tereza de Lisieux, documentul amintește că l-a numit pe Isus "Cel a cărui inimă bătea la unison cu a mea" (134). Experiențele sfintei Faustina Kowalska, subliniază papa Francisc, repropun devoțiunea cu un puternic accent "pe milostivirea divină" și, motivat de acestea, și sfântul Ioan Paul al II-lea "a legat intim reflecția sa asupra milostivirii cu devoțiunea față de Inima lui Cristos" (149). Vorbind despre "devoțiunea mângâierii", enciclica explică faptul că, în fața semnelor Pătimirilor păstrate de inima Celui Înviat, este inevitabil "ca credinciosul să dorească să răspundă" și "la durerea pe care Cristos a acceptat să o poarte din atâta iubire" (151).
Al cincilea și ultimul capitol, "Iubire din iubire" aprofundează dimensiunea comunitară, socială și misionară a oricărei devoțiuni autentice față de Inima lui Cristos, care, așa cum "ne conduce la Tatăl, ne trimite la frații noștri" (163). De fapt, "iubirea față de frați" este "cel mai mare gest pe care i-l putem oferi pentru a-i întoarce iubire pentru iubire" (167). Privind la istoria spiritualității, Suveranul Pontif amintește că angajamentul misionar al Sfântului Charles de Foucauld a făcut din el un "frate universal": "lăsându-se modelat de Inima lui Cristos, el a dorit să primească în inima sa fraternă întreaga umanitate suferindă" (179). Papa Francisc vorbește apoi de "reparație" așa cum a explicat sfântul Ioan Paul al II-lea: "oferindu-ne împreună Inimii lui Cristos, "pe ruinele acumulate de ură și violență, se poate construi civilizația iubirii atât de dorită, împărăția inimii lui Cristos" (182).
Enciclica amintește din nou, cu sfântul Ioan Paul al II-lea, că consacrarea la Preasfânta Inimă a lui Isus „trebuie asimilată acțiunii misionare a Bisericii însăși”. În consecință, prin creștini, "iubirea va fi revărsată în inimile oamenilor, astfel încât să se construiască trupul lui Cristos care este Biserica și să se construiască și o societate de dreptate, pace și fraternitate" (206). Pentru a evita marele risc, subliniat de sfântul Paul al VI-lea, ca în misiune "se spun multe lucruri și se fac multe lucruri, dar nu se poate provoca fericita întâlnire cu iubirea lui Cristos" (208), avem nevoie de "misionari în iubire, care se lasă încă cuceriți de Cristos" (209).
Textul se încheie cu această rugăciune a papei Francisc: "Îl rog pe Domnul Isus ca din Inima sa sfântă să curgă pentru noi toți râuri de apă vie pentru a vindeca rănile pe care ni le provocăm, pentru a ne întări capacitatea de a iubi și de a sluji, pentru a ne impulsiona să învățăm să mergem împreună spre o lume dreaptă, unită și fraternă. Aceasta până când vom sărbători fericiți împreună banchetul împărăției cerești. Acolo va fi Cristos cel înviat, care va armoniza toate diferențele noastre cu lumina care curge neîncetat din Inima sa deschisă. Fie ca el să fie mereu binecuvântat!” (220).
