De Nicola Rosetti
Juan Carlos Scannone, iezuit în vârstă de 82 de ani, a fost unul dintre profesorii papei Francisc. De fapt, prof. Scannone, în 1957 preda greaca şi literatura la seminarul din Villa Devoto, unde Jorge Mario Bergoglio a făcut primii săi paşi spre preoţie. Scannone este cel mai mare exponent în viaţă al "teologiei poporului", o specială şcoală de gândire religioasă dezvoltată mai ales în Argentina, care s-a remarcat pentru că a reevaluat temele înculturării şi a evlaviei populare în cadrul reflecţiei teologice. De la jumătatea lunii aprilie trăieşte la colegiul scriitorilor de la "La Civiltà Cattolica" unde l-am întâlnit.
Ce tip de student era Jorge Mario Bergoglio? Ce abordare a studiului avea?
Scannone: Era un student priceput. Eu i-am predat şi greaca şi literatura înainte de a deveni iezuit, când încă era un seminarist. Era silitor, nu era cel mai bun din clasă, dar, cu siguranţă, era unul dintre cei mai buni! Se străduia, dar nu-mi amintesc niciun fapt în mod specific. Logic, în perioada aceea, nu ştiam că avea să devină nici iezuit, nici papă! Îmi amintesc că în perioada aceea s-a îmbolnăvit grav. De fapt, o simplă răceală s-a transformat într-o pneumonie şi chiar a trebuit să fie operat şi a trecut peste această încercare cu multă forţă.
Vă aşteptaţi alegerea cardinalului Bergoglio la scaunul pontifical?
Scannone: Nu, sincer, nu mă aşteptam. Ştiam că a primit multe voturi când a fost ales Benedict al XVI-lea în conclavul din 2005, dar mă gândeam că, după renunţarea lui Ratzinger, cardinalii vor alege un papă mult mai tânăr. Deci nu, nu mă aşteptam, îndeosebi din cauza vârstei.
Providenţa a dat Bisericii pe primul papă latinoamerican. Ce comportă asta pentru Biserica universală?
Scannone: America Latină, un continent în majoritate catolic şi sărac, are o anumită şi specială sensibilitate evanghelică faţă de opţiunea preferenţială faţă de cei săraci. Ceea ce deja a fost făcut deja explicit în timpul Conferinţei de la Medellin a devenit şi mai important în timpul celei de la Puebla pentru a culmina după aceea în cea de la Aparecida, în Brazilia, în 2007. Toţi ultimii papi au urmat această linie. Atunci când Ioan Paul al II-lea a mers la Puebla, a făcut din iubirea faţă de cei săraci unul din pilonii pontificatului său. A exprimat asta în mod clar în enciclica "Sollicitudo rei socialis". Şi atunci când Benedict al XVI-lea a mers în 2007 la Aparecida, în Brazilia, pentru a inaugura conferinţa, a confirmat că rădăcinile acestei opţiuni sunt cristologice. Pentru că Isus Cristos a fost cel dintâi care a avut o opţiune preferenţială faţă de cei săraci.
Cuvintele papei Francisc faţă de cei din urmă şi faţă de cei mai săraci au fost adesea considerate expresii apropiate de "teologia eliberării". În schimb dumneavoastră aţi reafirmat de mai multe ori că pot fi atribuite "teologiei poporului". Puteţi reveni asupra acestei teme, clarificând care sunt diferenţele dintre aceste două curente teologice din America Latină?
Scannone: Îmi amintesc că în 1982, un părinte de la Gregoriana, părintele Neufeld, mi-a cerut un articol cu privire la teologia eliberării pentru cartea "Probleme şi perspective ale ideologiei dogmatice". Această contribuţie a mea a fost publicată iniţial în italiană, apoi tradusă şi în germană şi apoi în spaniolă. În articol, făceam distincţie între patru curente şi unul dintre acestea era ceea ce astăzi este numită "teologia poporului". În acea perioadă, eu reprezentam unul dintre curentele teologiei eliberării. După doi ani, în 1984, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a prezentat primul document despre câteva aspecte ale teologiei eliberării, "Libertatis nuntius". Antonio Quarracino, care avea să devină după aceea arhiepiscop de Buenos Aires şi care în acea perioadă era secretar al CELAM, a reafirmat existenţa acestor patru curente. Deci, se poate spune, că au fost recunoscute ca o linie în cadrul teologiei eliberării. Gustavo Gutierrez confirmă, în manieră explicită, că este un curent cu o caracteristică proprie.
Caracteristica principală a teologiei poporului este că nu s-a folosit niciodată nici metoda, nici categoriile analizei marxiste a realităţii, dar, fără a nega rădăcina socială, s-a preferat o analiză istorico-culturală. Aspectul istorico-cultural se impune, fără a elimina importanţa celui istorico-politic. În afară de asta, este revalorizată puternic evlavia populară şi se ajunge chiar să se vorbească despre "spiritualitate şi mistică populară". Papa Francisc, în Evangelii gaudium, dă multă importanţă temei spiritualităţii populare şi tratează tema de două ori, datorită importanţei pe care înculturarea o are în cultura latinoamericană. Cultura populară se evanghelizează pe ea însăşi şi evanghelizează următoarele generaţii.
Dumneavoastră, în calitate de exponent maxim al teologiei poporului, ce credeţi despre religiozitatea italiană, încă aşa de impregnată de devoţiune? Găsiţi asonanţe între religiozitatea populară italiană şi cea argentiniană?
Scannone: Mai întâi, nu sunt exponentul maxim! Nu cunosc suficient religiozitatea italiană, pentru că n-am trăit îndelung în Italia, dar cred că, atunci când există o adevărată devoţiune şi spiritualitate populară, credinţa e cea care se întrupează şi devine operativă prin caritate. O caracteristică a evlaviei populare este că nu e vorba despre o spiritualitate individualistă, ci deschisă spre cel care suferă, spre păcătoşi şi, dacă este aşa, este realmente evanghelică. În 1975 a fost o reuniune la Roma şi a fost făcută o lucrare, împărţindu-se pe continente, şi una dintre teme era aceea a valorizării înţelepciunii populare, care este un element al evlaviei populare. Această temă s-a evidenţiat în special în trei grupuri: mai puternic în cel latinoamerican, apoi în cel african şi chiar în cel din Europa de Sud (constituită deci din italieni desigur, dar şi din spanioli şi din portughezi).
În Italia, chiar dacă au trecut mulţi ani şi eu n-am avut o experienţă directă, cred că s-a păstrat o adevărată spiritualitate populară care trebuie ştiut să se valorizeze, pentru a evangheliza o secularizare care să nu fie secularistă. În Argentina, la Buenos Aires, unde papa era episcop, există devoţiuni care provin din Italia, chiar dacă apoi acolo eventual au devenit mai puternice decât în Italia. De exemplu, în fiecare zi de 7 august se celebrează sfântul Gaetan, patron al pâinii şi al muncii, şi există milioane de persoane care vizitează biserica sfântului şi ating statuia sa pentru "a lua harul", aşa cum am văzut că se face cu statuia Fecioarei de însuşi Papa, în ziua canonizării. Acelaşi lucru se întâmplă cu Fecioara de la Pompei, sanctuarul marian cel mai important din oraşul Buenos Aires.
Ce raport există astăzi între dumneavoastră şi fostul student al dumneavoastră?
Scannone: Foarte bun. Am venit să lucrez la "La Civiltà Cattolica" tocmai pentru a colabora cu revista în înţelegerea gândirii, carismei şi acţiunii Papei. Am scris, de puţin timp, un articol despre papa Francisc şi teologia poporului şi acum scriu un altul. Scriu alte articole şi am fost cu el în două ocazii: la "Sfânta Marta", prima dată. Apoi m-a invitat să iau micul dejun cu el şi am continuat conversaţia. Slavă Domnului, este vorba despre un raport foarte bun.
(După Zenit, 18 iunie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:www.ercis.ro
