Sâmbătă, 15 martie, publicaţia “Civiltà Cattolica” va lansa un număr special, dedicat în mod particular primului an de pontificat al Sfântului Părinte Papa Francisc. În editorial vor fi oferite şapte chei de lectură care încearcă să schiţeze esenţa pontificatului Papei, “venit de la capătul lumii”.
Pontificatul Papei Francisc este definit ca fiind înainte de toate un “pontificat profetic”, deoarece Francisc este un Papă al Conciliului Vatican al II-lea, nu în sensul că îl citează şi îl apără, dar în sensul că surprinde valoarea intimă a lecturii Evangheliei, actualizată pentru zilele noastre.
Apoi, pontificatul Papei Francisc este definit ca şi “întâlnire”. Am avut ocazia de a vedea cu toţii în această perioadă cum a promovat Papa o “cultură a întâlnirii”, prin intermediul valorizării celuilalt. Printre exemple se numără frecventele apeluri telefonice îndreptate către oameni simpli, diferitele fotografii cu Papa, sau îmbrăţişarea persoanelor suferinde.
Sfântul Părinte înţelege exercitarea ministerului petrin ca o luptă împotriva diavolului şi împotriva deşertăciunii spirituale. Acest lucru este definit în publicaţia “Civiltà Cattolica” drept “pontificat dramatic”.
Revista iezuiţilor vorbeşte apoi de “pontificat de discernământ”. Tema discernământului, extrem de îndrăgită de spiritualitatea iezuită, îl însoţeşte în fiecare zi pe Sfântul Părinte şi îi permite să discearnă între activităţiile ordinare ale lumii şi ceea ce vrea Dumnezeu.
Acest mod de a privi realitatea îl determină pe Papa să nu aibă o viziune prestabilită, care să o impună în lume. El evaluează situaţiile, deschide discursuri, fără ca apoi să închidă chestiunile: “nu se impune în istorie încercând să o organizeze în funcţie de propriile coordonate, ci dialoghează cu realitatea, intră în istoria oamenilor, se desfăşoară în timp”. Astfel, pontificatul Papei Francisc poate fi definit “de gândire incompletă”.
“Civiltà Cattolica” vorbeşte apoi de un “pontificat de tensiune între spirit şi instituţie”, unde, între aceste două realităţi nu există o opoziţie dialectică, ci există un rodnic dialog.
Un “pontificat de frontieră şi de provocări”, reprezintă ultima definiţie pe care ne-o oferă editorialul, pentru a putea înţelege mai bine pontificatul Sfântului Părinte Papa Francisc. Formarea spirituală ignaţiană îi oferă în mod natural o latură misionară, care îl conduce spre periferiile geografice şi existenţiale de astăzi.
Un al doilea articol semnat de Ignacio Pérez, reflectă leadership-ul moral al Papei Francisc. Analiza porneşte de la constatarea că între Biserică şi “lume” este un dialog fructuos: nu doar Biserica iluminează lumea cu mesajul său de mântuire, dar este stimulată şi solicitată de lume în reflecţia sa.
În acest dialog se introduc membrii altor religii şi ateii, cu care, când era la Buenos Aires, Cardinalul Bergoglio, a stabilit o prietenie călduroasă, care departe de a fi o formă de relativism, este necesară pentru urmarea binelui comun. Cu ei nu se tratează doar de dialog, ci şi de o cale comună, deoarece toţi împărtăşesc soarta unicei umanităţi.
Părintele Pérez reflectă apoi asupra unui moment particular din istoria Argentinei, în 1978, când ţara de origine a Papei, a intrat în conflict cu Chile pentru posesia Canalului Beagle. Pentru a rezolva această problemă, Papa Ioan Paul al II-lea, l-a numit ca şi mediator pe Cardinalul Samorè. Situaţia era destul de încurcată, dar delegatul Papei vede “o luminiţă la capătul tunelului”. Scrie autorul articolului: “în acea împrejurare, părintele Bergoglio ştia ce înseamnă leadership-ul moral acceptat de Papa Ioan Paul al II-lea, care îşi are fundamentul în credinţa în Dumnezeu, Tată şi Mamă al familiei umane. Şi continuă: “politica trebuie să se fondeze pe calcule de încredere, pentru a acţiona fără a se expune eşecului, în timp ce liderul moral percepe, în sens profetic, o “luminiţă” în creştere.
Atunci când Papa Francisc a apărut la balconul Bazilicii Sfântul Petru, după cum ne amintim cu toţii, a vorbit de un nou drum pe care el, noul Episcop al Romei, doreşte să-l înceapă împreună cu poporul său. Acest cuvânt foarte probabil nu a fost citat la întâmplare, dar este împrumutat de la “teologia poporului”, un fel de variantă argentiniană a “teologiei eliberării”.
Pentru a cunoaşte mai multe despre teologia poporului ar fi utilă lectura celui de-al treilea articol semnat de Juan Carlos Scannone, care prezintă istoria şi modul naşterii acesteia. Scrie părintele Scannone: “după întoarcerea de la Conciliul Vatican al II-lea, episcopatul argentianian a înfiinţat în 1966, Coepal (Comisia episcopală pentru pastorală)”. Din cadrul acesteia făceau parte preoţii diecezani Gera şi Tello, care sunt consideraţi părinţii teologiei poporului. “Aceştia distanţându-se atât de liberalism cât şi de marxism, au găsit propria conceptualizare în istoria latino-americană şi argentină, cu categorii precum: “popor” şi “anti-popor”, “popoare” spre deosebire de “imperii”, “cultură populară”, “religiozitate populară” şi aşa mai departe. În cazul Gera şi al Coepal, s-a tratat în principal de “poporul lui Dumnezeu” - categoria biblică privilegiată de către Conciliu pentru a desemna Biserica – şi interacţiunile sale cu popoarele, în special cu cel argentinian”.
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:zenit.org
