Unsprezece ani de pontificat pe calea milostivirii și a păcii
ANDREA TORNIELLI
În tăcerea asurzitoare a diplomației, într-o panoramă caracterizată de absența din ce în ce mai evidentă a inițiativei politice și a unui leadership capabil să mizeze pe pace, în timp ce lumea s-a angajat într-o cursă nebună a înarmărilor alocând unor instrumente sofisticate de moarte sume care ar fi suficiente pentru a asigura de două ori mai multă asistență medicală de bază pentru toți locuitorii pământului și pentru a reduce semnificativ emisiile de gaze cu efect de seră, vocea solitară a papei Francisc continuă să pledeze pentru reducerea armelor la tăcere și să invoce curajul de a favoriza parcursurile de pace. El continuă să ceară încetarea focului în Țara Sfântă, unde masacrul nemilos din 7 octombrie comis de teroriștii Hamas a fost urmat și continuă să fie comis de tragicul măcel din Gaza. Continuă să ceară reducerea la tăcere a armelor în conflictul tragic care a izbucnit în inima Europei creștine, în Ucraina distrusă și devastată de bombardamentele armatei agresoare ruse. Continuă să facă apel la pace în celelalte părți ale lumii unde se desfășoară conflicte uitate, cu violențe de nedescris, care alcătuiesc piesele tot mai mari ale unui conflict mondial.
Episcopul Romei intră în cel de-al doisprezecelea an al pontificatului său într-un ceas întunecat, cu soarta omenirii la mila unor conducători incapabili să evalueze consecințele deciziilor lor, care par să se predea inevitabilității războiului. Și cu luciditate și realism spune că "este mai puternic cel care vede situația, cel care se gândește la oameni", adică "cel care are curajul de a negocia", pentru că "a negocia este un cuvânt curajos", de care nu trebuie să ne fie rușine. Papa Francisc, sfidând neînțelegerile celor de aproape și de departe, continuă să pună în centru sacralitatea vieții, să fie aproape de victimele nevinovate și să denunțe interesele economice murdare care trag sforile războaielor camuflate în ipocrizie.
O privire rapidă asupra ultimilor unsprezece ani de istorie ne face să ne dăm seama de valoarea profetică a vocii lui Petru. Alarma, trasă pentru prima dată acum zece ani, privind al treilea război mondial pe bucăți. Enciclica socială Laudato si' (2015), care a arătat cum schimbările climatice, migrația, războaiele și economia care ucide sunt fenomene interconectate și nu pot fi abordate decât printr-o privire globală. Marea enciclică despre fraternitatea umană (Fratelli tutti, 2020), care a arătat calea de urmat pentru a construi o lume nouă bazată pe fraternitate, eliminând încă o dată orice alibi pentru abuzul numelui lui Dumnezeu pentru a justifica terorismul, ura și violența. Și apoi referirea constantă în magisteriul său la milostivire, care țese întreaga urzeală a unui pontificat misionar.
În societățile secularizate și "lichide", care nu mai au certitudini, nimic nu mai poate fi considerat de la sine înțeles, iar evanghelizarea - ne învață Francisc - începe din nou de la esențial, așa cum citim în Evangelii gaudium (2013): "Am redescoperit că și în cateheză are un rol fundamental prima vestire sau "kerygma", care trebuie să ocupe centrul activității evanghelizatoare și al oricărei intenții de reînnoire eclezială. [...] Centralitatea kerygmei cere anumite caracteristici ale vestirii care astăzi sunt necesare pretutindeni: să exprime iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu înainte de obligația morală și religioasă, să nu impună adevărul și să facă apel la libertate, să dețină unele note de bucurie, de stimulare, de vitalitate și o completețe armonioasă care să nu reducă predicarea la câteva doctrine, uneori mai mult filosofice decât evanghelice. Acest lucru cere din partea evanghelizatorului anumite dispoziții care ajută la o mai bună primire a vestirii: apropiere, deschidere la dialog, răbdare, primire cordială care nu condamnă".
Mărturia milostivirii este astfel un element fundamental al "iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu", care este "anterioară obligației morale și religioase". Cu alte cuvinte, cei care nu au intrat încă în contact cu faptul creștin, așa cum observase deja cu luciditate Benedict al XVI-lea în mai 2010, cu greu vor fi impresionați și fascinați de afirmarea normelor și obligațiilor morale, de insistența asupra interdicțiilor, de listele minuțioase de păcate, de condamnări sau de apelurile nostalgice la valorile de altădată.
La originea primirii, a apropierii, a blândeții, a însoțirii, la originea unei comunități creștine capabile să îmbrățișeze și să asculte, se află reverberația milostivirii pe care unul a experimentat-o și pe care caută - chiar și printre o mie de limite și eșecuri - să o dăruiască la rândul său. Dacă se citesc cu acești ochi gesturile Papei, chiar și cele care au provocat în unii aceleași reacții scandalizate pe care le-au provocat gesturile lui Isus în urmă cu două mii de ani, se descoperă profunda lor forță evanghelizatoare și misionară.
