"Reînflăcărează darul lui Dumnezeu care este în tine" (cf. 2Tim 1,6).
Frumuseţea de a fi discipoli astăzi.
O formare unică, integrală, comunitară şi misionară
Iubiţi fraţi şi surori!
Vă mulţumesc din inimă pentru acest moment pe care îl pot petrece cu voi. Mulţumesc că aţi venit la Roma cu ocazia Întâlnirii Internaţionale pentru Formarea Permanentă a Preoţilor, promovată de Dicasterul pentru Cler - mai ales de marele conducător coreean! - precum şi de Dicasterele pentru Evanghelizare şi pentru Bisericile Orientale. Mulţumesc prefecţilor dicasterelor implicate şi tuturor celor care s-au străduit pentru pregătirea acestei întâlniri. Pentru atâţia dintre voi nu a fost uşor să veniţi la Roma; dar mai ales vreau să vă exprim recunoştinţa mea pentru ceea ce faceţi în diecezele voastre şi în ţările voastre, pentru slujirea pe care o duceţi înainte şi pe care şi sondajul făcut în vederea acestei întâlniri a scos-o în evidenţă.
În aceste zile aveţi harul de a împărtăşi practicile bune, de a vă confrunta cu privire la provocări şi la probleme şi de a scruta orizonturile viitoare ale formării sacerdotale în această schimbare de epocă, privind mereu înainte, mereu gata să aruncaţi din nou năvoadele la Cuvântul Domnului (cf. Lc 5,4-5; In 21,6). Este vorba de a merge în căutarea de instrumente şi limbaje care să ajute formarea sacerdotală, nu crezând că avem în mână toate răspunsurile - mie îmi este frică de cei care au în mână toate răspunsurile, îmi este frică -, ci având încrederea de a le putea găsi în timp ce înaintăm. Aşadar, în aceste zile ascultaţi-vă reciproc şi lăsaţi-vă inspiraţi de invitaţia pe care Apostolul Paul o adresează lui Timotei şi care dă titlul întâlnirii voastre: "Reînflăcărează darul lui Dumnezeu care este în tine" (cf. 2Tim 1,6). A reînflăcăra darul, a redescoperi ungerea, a reaprinde focul pentru ca să nu se stingă zelul slujirii apostolice.
Şi cum putem reînflăcăra darul primit? Aş vrea să vă indic trei căi pentru drumul pe care-l parcurgeţi: bucuria Evangheliei, apartenenţa la popor, generatoarea slujire.
Primul: bucuria Evangheliei. În centrul vieţii creştine este darul prieteniei cu Domnul, care ne eliberează de tristeţea individualismului şi de riscul unei vieţi fără semnificaţie, fără iubire şi fără speranţă. Bucuria Evangheliei, vestea bună care ne însoţeşte este tocmai aceasta: suntem iubiţi de Dumnezeu cu duioşie şi milostivire. Şi această veste bucuroasă suntem chemaţi s-o facem să răsune în lume, mărturisind-o cu viaţa, pentru ca toţi să poată descoperi frumuseţea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos mort şi înviat (cf. Evangelii gaudium, 36). Să ne amintim de ceea ce spunea Sfântul Paul al VI-lea: a fi martori înainte de a fi învăţători (cf. Evangelii nuntiandi, 41), martori ai iubirii lui Dumnezeu, care este singurul lucru care contează. Şi atunci când unul nu este capabil să fie martor este trist, este foarte trist.
Aici găsim o fortăreaţă a formării permanente, nu numai a preoţilor ci a fiecărui creştin, pe care şi Ratio fundamentalis o subliniază: numai dacă suntem şi rămânem discipoli, putem deveni slujitori ai lui Dumnezeu şi misionari ai Împărăţiei sale. Numai primind şi păstrând bucuria Evangheliei, putem duce această bucurie altora. Aşadar, făcând formare permanentă să nu uităm că suntem mereu discipoli pe cale şi ceea ce constituie, în fiecare moment, lucrul cel mai frumos care ni s-a întâmplat, prin har! Şi atunci când noi găsim preoţi care nu au acea capacitate de slujire, poate că sunt egoişti, preoţi care au luat-o un pic pe calea "antreprenorială", atunci au pierdut această capacitate de a se simţi discipoli, se simt stăpâni.
Harul presupune mereu natura şi pentru aceasta avem nevoie de o formare umană integrală. De fapt, a fi discipoli ai Domnului nu este o travestire religioasă, ci este un stil de viaţă, aşadar cere îngrijire a umanităţii noastre. Contrariul acestui lucru este preotul "monden". Când mondenitatea intră în inima preotului se ruinează totul. Asupra acestui aspect vă cer să angajaţi toate energiile şi resursele voastre: îngrijirea formării umane. Precum şi grija pentru a trăi în mod uman. Odată un preot bătrân mi-a spus: "Când un preot este incapabil să se joace cu copiii, a pierdut". Este interesant: este un test. Este nevoie de preoţi pe deplin umani, care să se joace cu copiii şi care să-i mângâie pe bătrâni, capabili de relaţii bune, maturi în înfruntarea provocărilor slujirii, pentru ca mângâierea Evangheliei să ajungă la poporul lui Dumnezeu prin umanitatea lor transformată de Spiritul lui Isus. Să nu uităm niciodată forţa umanizatoare a Evangheliei! Un preot amar, un preot care are amărăciunea în inimă este un "holtei"!
O a doua cale de parcurs: apartenenţa la poporul lui Dumnezeu. Discipoli misionari putem fi numai împreună. Putem trăi bine slujirea sacerdotală numai cufundaţi în poporul sacerdotal, din care provenim şi noi. Această apartenenţă la popor - să nu ne simţim niciodată despărţiţi de drumul sfântului popor credincios al lui Dumnezeu - ne păzeşte, ne susţine în oboseli, ne însoţeşte în neliniştile pastorale şi ne fereşte de riscul de a ne dezlipi de realitate şi de a ne simţi atotputernici. Să fim atenţi, pentru că aceasta este şi rădăcina oricărei forme de abuz.
Pentru a rămâne cufundaţi în istoria reală a poporului, este nevoie ca formarea sacerdotală să nu fie concepută ca "separată", ci să se poată folosi de aportul poporului lui Dumnezeu: al preoţilor şi credincioşilor laici, al bărbaţilor şi femeilor, al persoanelor celibatare şi cuplurilor căsătorite, al bătrânilor şi tinerilor, fără a-i uita pe săraci şi pe suferinzi care au atâtea să ne înveţe. De fapt, în Biserică există o reciprocitate şi o circularitate între stările de viaţă, vocaţii, între slujiri şi carisme. Şi aceasta ne cere înţelepciunea umilă de a învăţa să mergem împreună, făcând din sinodalitate un stil al vieţii creştine şi al vieţii sacerdotale însăşi. Preoţilor, mai ales astăzi, le este cerută angajarea de a face "exerciţii de sinodalitate". Să ne amintim mereu de asta: a merge împreună. Preotul mereu împreună cu poporul la care aparţine, dar şi împreună cu episcopul şi cu preoţimea. Să nu neglijăm niciodată fraternitatea sacerdotală! Şi cu privire la acest aspect, de a fi unit cu poporul lui Dumnezeu, Paul îl avertizează pe Timotei: "Aminteşte-ţi de mama ta şi de bunica ta". Aminteşte-ţi de rădăcinile tale, de istoria ta, de istoria familiei tale, de istoria poporului tău. Preotul nu se naşte prin generare spontană. Ori este al poporului lui Dumnezeu ori este un aristocrat care ajunge nevrotic.
În sfârşit, o a treia cale este aceea a generatoarei slujiri. A sluji este distinctivul slujitorilor lui Cristos. Ne-a arătat asta Învăţătorul, în toată viaţa sa şi, îndeosebi, în timpul Ultimei Cine când a spălat picioarele discipolilor. În optica slujirii, formarea nu este o operaţiune extrinsecă, transmiterea unei învăţături, ci devine arta de a-l pune pe celălalt în centru, făcând să iasă în evidenţă frumuseţea sa, binele care este şi pe care-l poartă în el, scoţând în evidenţă darurile sale precum şi umbrele sale, rănile sale şi dorinţele sale. Şi astfel a-i forma pe preoţi înseamnă a-i sluji, a sluji viaţa lor, a încuraja parcursul lor, a-i ajuta în discernământ, a-i însoţi în dificultăţi şi a-i susţine în provocările pastorale.
Preotul care este format astfel, la rândul său se pune în slujba poporului lui Dumnezeu, este aproape de oameni şi, aşa cum a făcut Isus pe cruce, se ocupă de toţi. Să privim la această catedră, fraţilor şi surorilor: Crucea. De acolo, iubindu-ne până la sfârşit (cf. In 13,1), Domnul a generat un popor nou. Şi noi, atunci când ne punem în slujba celorlalţi, când devenim taţi şi mame pentru cei care ne sunt încredinţaţi, generăm viaţa lui Dumnezeu. Acesta este secretul unei pastoraţii generative: nu o pastoraţie în care suntem noi în centru, ci o pastoraţie care generează fiice şi fii la viaţa nouă, care duce apa vie a Evangheliei în terenul inimii umane şi al timpului prezent.
Şi vă urez vouă tuturor tot binele. Voi - asta vreau să adaug precum şi să reiau un lucru pe care l-am spus înainte - vă rog, nu încetaţi să fiţi milostivi. Iertaţi mereu. Când oamenii vin să se spovedească, vin să ceară iertarea şi nu să audă o lecţie de teologie sau de penitenţe. Fiţi milostivi, vă rog. A ierta mereu, pentru că iertarea are acest har al mângâierii, al primirii. Iertarea este mereu generatoare înăuntru. Asta vă recomand: iertaţi mereu. Vă urez tot binele pentru întâlnirea voastră; şi vă las cele trei cuvinte-cheie: bucuria Evangheliei care este la baza vieţii noastre, apartenenţa la un popor care ne păzeşte şi ne susţine, la sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, generatoarea slujire care ne face părinţi şi păstori. Fie ca Sfânta Fecioară Maria să vă însoţească mereu. Sfânta Fecioară Maria ne dă un lucru nouă preoţilor: harul duioşiei. Acea duioşie care se vede şi cu persoanele aflate în dificultate, bătrânii, bolnavii, copiii care sunt foarte mici... Cereţi acest har şi nu vă fie frică să fiţi duioşi. Duioşia este puternică. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
