Tristețea, înțeleasă ca descurajare, ca mâhnire sufletească, ca o suferință constantă care îl împiedică pe om să-și trăiască bucuria existenței, s-a aflat în centrul catehezei papei Francisc din cadrul audienței generale de miercuri, 7 februarie a.c., din Aula Paul al VI-lea din Vatican. Reflecția pontifului se înscrie în itinerariul catehetic despre vicii și virtuți.
Amintind că Sfinții Părinți au făcut o distincție importantă în ceea ce privește tristețea, papa Francisc a explicat că există o tristețe adecvată vieții creștine, care, cu harul lui Dumnezeu, se transformă în bucurie. Acest tip de tristețe - a continuat pontiful - nu trebuie respinsă, deoarece face parte din drumul de convertire.
Papa Francisc a atras însă atenția asupra unui al doilea tip de tristețe "care se insinuează în suflet și îl aruncă într-o stare de deznădejde: acest al doilea tip de tristețe este cel care trebuie combătut cu hotărâre și cu toată forța, pentru că vine de la cel rău. Această distincție - se spune în continuarea catehezei - o găsim și la Sfântul Paul, care, scriindu-le Corintenilor, spune: "Într-adevăr, întristarea după voința lui Dumnezeu aduce convertirea spre mântuire, fără regrete, pe când întristarea lumii aduce moartea" (2 Cor 7,10).
Pontiful a evidențiat - așadar - că există o tristețe care ne este prietenă, care ne conduce la mântuire, precum tristețea fiului risipitor din parabolă care, când a atins punctul extrem al degradării sale a simțit acea amărăciune care l-a făcut să-și revină și să decidă să se întoarcă în casa tatălui său (cf. Lc 15,11-20). Sfântul Părinte a evidențiat că este un har să suferim pentru propriile păcate, să plângem pentru că am pierdut puritatea în care ne-a visat Dumnezeu.
Dar, în paralel, Sfântul Părinte a scos în evidență cel de-al doilea tip de tristețe, pe care a definit-o "o boală a sufletului". Aceasta - a spus - se ivește în inima omului atunci când o dorință sau o speranță dispare și a dat ca exemplu relatarea ucenicilor din Emaus, din Evanghelia după sfântul Luca. Acești doi ucenici părăsesc Ierusalimul cu inima dezamăgită și îi mărturisesc străinului care îi însoțește la un moment dat:
"Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri!" (Lc 24,21).
Cu referire la dinamica tristeții care este legată de experiența pierderii, pontiful a explicat că în inima omului se nasc speranțe, care uneori nu sunt împlinite, putând fi vorba despre dorința de a poseda ceva ce nu se poate obține; dar și de ceva important, cum ar fi o pierdere de afecțiune. Când se întâmplă acest lucru - a spus - este ca și cum inima omului ar cădea într-o prăpastie, iar sentimentele pe care le trăiește sunt descurajarea, slăbiciunea spiritului, depresia, angoasa. Cu toții trecem prin încercări care generează tristețe în noi, pentru că viața ne face să concepem vise care apoi se spulberă. În această situație, unii, după o perioadă de tulburare, se bazează pe speranță, dar alții se complac în melancolie, lăsând-o să se înrădăcineze în inima lor, în acest caz tristețea devenind plăcerea neplăcerii.
Pontiful a evidențiat că tristețea este un demon viclean, Părinții deșertului descriind-o ca pe un vierme al inimii care produce eroziune și îi golește pe cei care îl adăpostesc. Pontiful a explicat, însă, că acesta poate fi combătut cu ușurință prin prețuirea gândului la Învierea lui Cristos. Oricât de plină ar fi viața de contradicții, de speranțe înfrânte, de vise nerealizate, de prietenii pierdute, datorită învierii lui Isus putem crede că toate vor fi salvate. Isus a înviat nu doar pentru sine, ci și pentru noi, pentru a răscumpăra toată fericirea rămasă neîmplinită în viața noastră. Credința izgonește frica, iar învierea lui Cristos înlătură tristețea ca piatra de mormânt. Fiecare zi a creștinului este un exercițiu al învierii - a spus Sfântul Părinte.
