Cumpăna anilor le oferă multor oameni ocazia să-și recapituleze proiectele sau să-și etaleze meritele. Prea subiectivi, dacă firescul vieții le vădește superficialitatea, ei se socotesc nedreptățiți – un bun pretext ca să nu se schimbe. Deși, în general, așteptările vanității scârțâie de la sine, victimizarea omului plin de sine afișează cu regularitate același folclor melodramatic, antipatic și resentimentar.
La trecerea dintre ani, încerc să mă feresc, tocmai de aceea, cu bună știință, de melancolie. Dincolo de bucuria colectivă a sărbătorii, prefer să-mi petrec timpul cu o carte bună la îndemână. Înconjurat de biblioteci de-a lungul timpului, în universul „umanioarelor” am învățat că salvarea nu stă însă neapărat în cărți. Judecata vieții depinde de bucuria lecturii în măsura în care ea te ajută să păstrezi simțul realității și să-i rafinezi amploarea. Montaigne – care nu ticluiește vorbe meșteșugite pentru a-și impresiona cititorii, ba chiar dimpotrivă – știa de ce omul merită să aibă une tête bien faite plutôt qu’une tête bien pleine.
Vechiul proverb a fi domn e întâmplare, a fi om e lucru mare mi se pare cheia principală a îndeletnicirii omului cu cartea. Elogiul direct sau indirect al superiorității personale este din totdeauna un pericol fatal pentru cine aspiră la o judecată obiectivă, fiindcă nu suntem scutiți de ispita de a-i judeca pe ceilalți. Or, ca să sesizăm temeinicia lecturii și mobilul sănătății intelectuale, este nevoie de ucenicia petrecută în preajma unor autori sau magiștri care, surprinși de gustul existențial al înțelepciunii, dovedesc că nici o trecere prin lume nu e zadarnică.
Privind în jur în anul care a început, instabilitatea, incompetența, lipsa crasă de bunătate și devotament, violența și nenorocirile războiului, refuzul de a ne folosi propria minte și lipsa entuziasmului pentru a ne câștiga, zi de zi, omenia, dar mai cu seamă religia sinelui, sunt doar câteva provocări din acelea pe care le numim majore în lumea de azi. Cine nu știe oare că un capital moral confuz și (dez)ordinea publică, înainte de a fi sfâșietoare, au puterea de a zdrobi speranțele firave ale societății? Dacă lupta noastră cu sinele propriu nu aspiră să ne facă viața mai ușoară, iar bătălia cu Răul nu e sinceră, mai putem conta oare pe promisiunile Evangheliei?
Vittorio Messori – italianul care continuă să rămână în Apus unul din cei mai traduși autori creștini – recunoaște drept temă centrală în mesajul lui Isus viața de veci. Scriitorul constată însă cu franchețe că atunci când Biserica pierde gustul acestui adevăr, ținând morțiș să semene mai curând cu sucursala vreunei organizații profane internaționale, viața comunității de credință intră sub incidența reducționismului lumesc. Evanghelia înseamnă în greacă „vestea bună”; Isus nu s-a ocupat de politică – spune Messori –, El n-a condamnat explicit nici chiar sclavia. A venit să ne deschidă porțile Raiului. Bucuria și durerea întrețesute în persoana și viața lui Isus – la fel ca în viața noastră – sunt cheia acestor porți. Vâslind printre modele înșelătoare propuse de societatea contemporană, în imposibilitatea unor garanții pertinente pentru speranță, Vittorio Messori nu se sfiește să repete: ceea ce mă interesează este credința, posibilitatea de a crede, de a paria pe adevărul Evangheliei. Restul e doar urmarea lui. Etica, societatea, munca, politica… Totul e necesar, dar absurd, dacă nu se încearcă mai întâi existența și rezistența cuiului de care atârnă fiecare lucru. Și acel cui este Isus.
Anul care a început aduce cu sine numeroase schimbări, unele previzibile, cele mai multe însă nebănuite. Cum ar putea oare reacționa un om credincios în fața atâtor provocări? Dacă am putea crede, am vedea de ce nașterea lui Isus la Betleem îi anticipează deja soarta tragică; de ce, din primele sale zile în lume, Dumnezeu nu-și scutește Fiul de grija vieții, de ce existența lui pe pământ e din start îndreptată spre Vinerea Mare – pentru a duce la împlinire planul divin. Moartea sa pe cruce – Jertfa răscumpărării omului – nu poate fi redusă la un accident marginal, petrecut spre sfârșitul călătoriei într-o lume marcată de răutate și cruzime. E culmea misiunii pentru care Isus se naște, dând astfel un nou curs evenimentelor istoriei.
Nici o viață nu se poate sustrage confruntării cu adversitatea, imprevizibilul, necunoscutul. Vittorio Messori amintește (să aibă oare dreptate?) că singura modalitate pentru a trăi senin este să lași loc gândului la moarte […] Un preot militar francez din Primul Război mondial, care trăia între soldați, spunea: „În tranșee nu există atei”. Optzeci la sută din băieții aceia nu vor supraviețui. Apropiindu-se de lumea de Dincolo, știau că ar trebui să-și încheie socotelile cu Dumnezeu. Anticipând temeiul veșniciei, din îngemănarea bucuriei cu suferința prezentă în viața noastră, la fel ca în existența lui Hristos, o perspectivă diferită a vieții se revelează prin credință. Când un credincios acceptă tot ceea ce nu poate îndrepta sau schimba, face un act investit de încrederea smerită inspirată de viața, alegerile și exemplul lui Isus. E cel puțin o cale aducătoare de răspundere și compasiune. Mai ține atunci trecerea noastră prin lume doar de autoafirmare, carieră, confort, supraviețuire?
+ MIHAI, episcop
(text publicat pe Contributors https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-26808662-nou-eficienta-neasteptata.htm)
