Să recunoaştem, umilinţa nu este întotdeauna înţeleasă bine. I se atribuie deseori celui care tace, care nu spune nimic, care se dispreţuieşte etc. Doar că ea înseamnă cu totul altceva. Termenul umilinţă provine din cuvântul latin humilitas, şi semnifică acel pământ foarte bun rezultat din putrezirea resturilor vegetale. Ca atare, umilinţa înseamnă curajul de a ne privi şi de a accepta adevărul despre noi: nu suntem nici îngeri şi nici perfecţi!
E nevoie să admitem că, pe lângă calităţi, avem şi limite, iar defectele şi contradicţiile interioare fac parte din viaţa noastră. Acest lucru nu trebuie să ne descurajeze şi nici să ne tulbure. Dacă ne vom accepta aşa cum suntem, aceste limite se pot transforma în adevărate perle pentru noi. Mai întâi pentru că ele ne feresc de duhul mândriei, care ne îndepărtează atât de Dumnezeu cât şi de aproapele. În al doilea rând, recunoaşterea şi acceptarea defectelor şi a păcatelor noastre ne vor împiedica să ne mai ocupăm cu ceea ce alţii fac sau nu fac şi să condamnăm (cf. In 8,7). Cunoscându-ne şi acceptându-ne, nu vom mai judeca ci vom fi mai răbdători, vom căuta să ajutăm, să susţinem, să compătimim şi să-i ridicăm pe cei căzuţi şi încercaţi de greutăţile şi dificultăţile vieţii. Dacă, în schimb, nu ne acceptăm cu defectele şi căderile noastre, dacă nu avem răbdare cu noi, nu vom reuşi să avem răbdare nici cu ceilalţi şi să le acceptăm limitele şi slăbiciunile. În al treilea rând, acceptarea faptului că suntem făcuţi şi din căderi, păcate, ne va ajuta să ne recunoaştem păcătoşi, să înţelegem că suntem iubiţi de Dumnezeu aşa cum suntem şi să ne prezentăm în faţa Domnului spunând asemenea vameşului din Templu: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul” (Lc 18,13).
Într-adevăr, umilinţa este calea pe care trebuie să o străbatem zilnic pentru a ajunge la Dumnezeu. Nu noi ne schimbăm inima, ci Domnul ne-o schimbă. De aceea, zilnic, la şcoala sa să ne lasăm transformaţi de El, care este „blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29). Doar astfel îi putem privi pe ceilalţi aşa cum suntem priviţi de El: cu ochii săi milostivi şi iubitori.
de Pr. Marius Vătămănelu
