Acum 25 de ani, pe 31 iulie 1998, se întorcea în braţele Domnului episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru, slujitor al Bisericii Catolice şi al neamului, cunoscut nu doar pentru importanţa sa în activitatea pastorală, ci şi pentru memoriile sale din perioada comunistă, „Lanţuri şi teroare”, publicate în nenumărate ediţii.
În încheiere vă propunem poezia-testament a PS Ploscaru, „Ultimul dor”:
„De nu voi muri
prin temniţi uitat
voi fraţi împliniţi-mi cuvântul,
când crucea voi fi
sfârşit de purtat
să nu-mi ştie nimeni mormântul.
Mă vreau în sicriu
în zdrenţe ca Iob
să nu-mi daţi ornate-aurite
căci eu am fost viu
în carceri ca rob
al Inimii Năprihănite…
Deci când voi fi mort
sub pietrele reci
cu umbra-amintirii uitată
aşa vreau să port pe calea de veci,
tot haina robiei vărgată…
De chinuri când scap
de temniţa mea
să nu fie-un suflet ce plânge,
să-mi puneţi la cap tot lespedea grea
stropită cu lacrimi şi sânge.
Să-mi puneţi la gât
ca semn auster de serv al Stăpânului mare,
odorul iubit
din gratii de fier
o cruce tăiată din bare.
Şi orbi ochelari
din neagra curea
ce zbirii mi-i strâng pe pupile,
ca martori amari
de chinuri să-mi stea
şi-n zorii veşnicei zile.
Şi nu-mi daţi inel
de preţ, cizelat
cu pietre-n lumini jucăuşe,
ci greul oţel
pe braţe sudat-
să-mi macine osul – cătuşe.
Nu vreau omofor
odăjdii de fir
nici candela-aprinsă de veghe,
ci fie-mi odor
şi scump patrafir
zdrenţoasa şi putedra zeghe.
Iar scump giuvaier,
de preţ, nestemat
(ori cine-nţelege-va lesne)
e lanţul de fier
cu nit, ori sudat,
şi mort să-mi atârne la glesne.
Şi-mi puneţi pe piept
în larg caracter
ca pururi aşa să rămâie,
pe inimă drept
săpat mare-n fier
tot numărul meu de robie.
Să-l port ca trofeu
şi veşnic stigmat,
- osânda şi-ocara din lume
când sufletul meu
va fi-n cer chemat
tot număr să poarte, nu nume…
Iar fierul schimbat
în rai fericit
să ardă ca sori-n tărie,
pe Cel adorat
şi Nemărginit
etern să-L măresc prin robie”.
ACH
