de Paolo Ruffini
Într-un timp care ne provoacă pe noi cu tehnologia tot mai avansată cineva ar putea să se întrebe ce sens are de a vorbi despre inimă.
Biserica a acceptat mereu proba timpului, dar niciodată n-a sustras timpul de la rădăcina sa. Şi a considerat mereu comunicarea co-esenţială pentru misiunea; şi legată de comuniunea care ne uneşte în timp ca şi în spaţiu. Am putea cita scrisorile Sfântului Paul, a Sfântului Iacob, ale Sfântului Petru, ca primă formă de comunicare împreună cu evangheliile. Şi să definim Faptele Apostolilor prima naraţiune a comuniunii ca formă de comunicare. O lecţie fundamentală, şi foarte actuală.
Aici se află răspunsul la întrebarea iniţială. Inima nu renegă tehnologia, ci îi dă un suflet, o istorie şi un viitor.
Astfel, dacă vrem să găsim rădăcina ultimelor mesaje ale Papei Francisc, cel de anul acesta şi cele din anii precedenţi, tot aici o găsim: în faptul de a ne spune că, e adevărat, tehnologiile contează, dar se schimbă, în timp ce rădăcina rămâne şi rădăcina se află în comuniune.
Tehnologia ne permite astăzi lucruri care erau inimaginabile numai cu puţine decenii în urmă. Tehnologia nu numai că a transformat lumea. Inteligenţa artificială este parte din noi înşine. Noi suntem cei care am inventat-o. Noi suntem cei care trebuie s-o conducem. Cu inima noastră, care face inteligenţa noastră unică. Şi ne provoacă să fim protagonişti ai viitorului nostru. Ea se bazează pe gândurile noastre, pe capacitatea noastră de a conecta ştiinţe. Dar şi pe capacitatea de a iubi. De a nu pierde simţul limitei. De a nu ne crede egali cu Dumnezeu. Şi de a şti că există - mereu vor exista - lucruri pe care tehnologia nu le poate înlocui. Precum libertatea. Precum miracolul întâlnirii între persoane. Precum surpriza neaşteptatului. Convertirea. Zvâcnirea geniului. Iubirea gratuită. Şi iubirea se bazează pe această fragilitate supremă care este simţirea nevoii de iubire, de a iubi şi de a fi iubiţi, de a dărui şi de a se dărui. Aici este rădăcina oricărei comunicări.
Pentru aceasta conexiunea singură nu este suficientă. Pentru aceasta avem, mai mult decât datoria, aş spune nevoia de a ţese din nou cu inima unitatea neamului omenesc, acea comuniune care ne uneşte.
Dar iată paradoxul timpului nostru. Suntem hiperconectaţi, dar şi singuri. Fiecare la sfârşit închis în el însuşi. Pentru aceasta, astăzi mai mult ca oricând trebuie să clarificăm că o comunicare nu este într-o singură direcţie, că aceea instituţională nu înseamnă numai a distribui comunicate şi că aceea jurnalistă nu este în mod banal statică; o comunicare a fost mereu dinamică şi reciprocă şi astăzi este şi mai mult astfel.
Comunicarea este înrădăcinată în relaţie, o relaţie sinceră, profundă, stabilă.
De obicei, despre comunicare se vorbeşte în schimb în manieră funcţională. Învăţătura Bisericii este aproape la polul opus. Motivul pentru care Conciliul a rezervat o atenţie aşa de mare comunicaţiei sociale nu este funcţional, ci este comunional. Motivul pentru care cred eu că, după exemplul Sfântului Paul, ar trebui să se facă şi o colectă universală cu privire la asta, nu este în mod banal unul economic; şi acesta este legat intrinsec de comuniunea Bisericilor.
În sinteză se poate afirma că nu există comunicare dacă nu există comuniune. Şi nu există comuniune dacă nu există comunicare. Poate fi vorba de marketing, publicitate, conexiune, dar fără o relaţie adevărată nu există adevărată comunicare. Însuşi motivul crizei actuale a mass-media poate fi găsit aici.
În acest sens, creativitatea comunicativă nu se află numai în capacitatea de a scrie, de a filma, de a monta, ci şi în aceea de a ţese o relaţie profundă între persoane. În această privinţă s-ar putea demara probabil şi o reflecţie cu privire la modelul economic al societăţii comunicării. Piaţa singură nu rezolvă totul. Şi cu privire la faptul că comunicarea, informarea, ca şi instruirea, este un bun public şi ca atare trebuie apărat, pentru că de el depinde viitorul democraţiilor noastre.
Fiind creştini cred că am avea mult de spus despre asta. Despre importanţa de a ţese o reţea bazată pe împărtăşire şi nu pe profit. O reţea care nu se mulţumeşte cu conexiunea, cu marketingul, cu bârfa sau cu zgomotul, care nu cedează în faţa narcisismului individualist şi a retoricii autocomplăcerii, ci caută o comuniune adevărată. O reţea ţesută cu inima.
De fapt, Biserica era o reţea înainte ca reţeaua să fie web-ul.
Comunicarea pe care o ţese comuniunea noastră nu este nici tehnologică, nici funcţională, ci relaţională. Nu este o ştiinţă, nu este o tehnică, ci o experienţă constructivă, activă, participativă.
Asta înseamnă să vorbim cu inima şi să ascultăm, aşa cum spune papa: "Să contruim, nu să distrugem; să ne întâlnim, nu să ne ciocnim; să dialogăm, nu să monologăm; să înţelegem, nu să răstălmăcim; să mergem în pace, nu să semănăm ură; să dăm glas celui care nu are glas, nu să fim megafon pentru cel care strigă mai tare".
De fapt, numai după ce am văzut cu ochii inimii, am ascultat cu urechile inimii, vom şti să înţelegem şi să vorbim cu inima.
Desigur, măsurăm în fiecare zi dificultatea de a fi la înălţimea acestei misiuni.
Dinamicele mass-media şi ale lumii digitale, găsim scris în Laudato si', "când devin omniprezente, nu favorizează dezvoltarea unei capacităţi de a trăi cu înţelepciune, de a gândi în profunzime, de a iubi cu generozitate, în mijlocul zgomotului dispersiv al informaţiei".
Suntem inundaţi de informaţii neverificate, fără context, fără memorie, fără o lectură conştientă. Şi fără inimă. Primatul vitezei împiedică adesea controlul, verificarea, discernământul. Alimentează bârfa. Împietreşte inimile. Astăzi inteligenţa artificială a mutat şi mai departe graniţa şi ameninţă să schimbe radical sau chiar să înlocuiască (după unii) rolul jurnaliştilor şi al comunicatorilor.
Şi la asta răspunde mesajul Papei Francisc, atunci când ne invită să folosim iubirea (singurul lucru care este închis pentru maşini, şi pentru algoritme) ca regulă. Într-un timp în care tehnologia riscă să devină tehnocraţie ar trebui să mărturisim un nou umanism creştin, unde tehnologia este pentru om şi nu împotriva omului. Lumea digitală nu este oprită, nu este imobilă. Ne revine nouă s-o orientăm spre bine. Şi la asta este de folos inima, dacă nu este împietrită. Nu un algoritm ne va revela Binele. Eventual ne revine nouă să orientăm algoritmul spre Bine.
De fapt, există lucruri care nu se pot măsura. Lucruri care nu se pot cumpăra.
Relaţia, grija, compasiunea, colaborarea şi nesepararea sunt calităţi pe care paradigma tehnologică reducţionistă, tehnicistă şi utilitaristă nu le contemplă. Iată domeniul mărturiei noastre, ca reţea de comunicatori, ca jurnalişti, căutători ai unui adevăr care ne transcende, constructori ai unui mod diferit de a face informaţie.
De mai multe ori Papa Francisc a invitat comunicatorii să evite excesele sloganurilor, care în loc să pună în mişcare gândirea, o anulează; şi să parcurgă drumul lung al înţelegerii în locul celui scurt care crede că poate găsi imediat ori pe salvatorii patriei, capabili să rezolve singuri toate problemele, ori pe ţapii ispăşitori asupra cărora să descarce toate responsabilităţile.
De mai multe ori a avertizat cu privire la încrederea în cel care spune lucrurile pe jumătate, pentru că dezinformează cu alibiul de a informa, împiedică să se dea o judecată îngrijită asupra realităţii şi induce la eroare.
De mai multe ori a stigmatizat alternanţa între două rele opuse, la fel de dăunătoare: alarmismul catastrofal şi neangajarea consolatoare, şi probabil răul cel mai grav, dezinformarea, pentru că induce la eroare, să se creadă numai o parte din adevăr. Acum ne spune că soluţia o avem înăuntrul nostru: inima. Într-un anumit sens, în timp ce inteligenţa artificială ne provoacă, ne spune că inteligenţa umană are o resursă pe care maşina n-o are: inima, sentimentul.
De noi depinde să negociem algoritmul, cu inima. Dacă nu vom şti să negociem algoritmele, dacă nu vom şti să distingem între o compilaţie de date fără suflet fără control şi o relatare cu sufletul, atunci jurnalismul va deveni doar o altă modalitate de asamblare a datelor în alte scopuri decât căutarea şi împărtăşirea adevărului şi a unui punct de vedere. Vom pierde raportul autentic cu acela care ne citeşte, cu acela care ne ascultă, cu acela care priveşte reportajele noastre pe orice dispozitiv s-ar întâmpla asta. Şi vom fi incapabili să citim marile schimbări ale istoriei, care nu sunt întotdeauna raţionale. Dimpotrivă, nu sunt raţionale aproape niciodată. Nu vom înţelege trădările şi actele de iubire. Iertarea şi capacitatea de a construi procese de pace. Fără inimă, nu vom înţelege nimic şi nu vom şti să comunicăm nimic.
(După L'Osservatore Romano, 20 mai 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
