Colocviu cu cardinalul Lazarus You Heung-sik, prefect al Dicasterului pentru Cler
de Roberto Cetera şi Francesco Cosentino
Strigătul care vine din Piaţa "Sfântul Petru", încălzit de prima căldură de primăvară, nu deranjează. Într-adevăr, pare să redea imaginea unei Biserici care se proiectează asupra lumii, şi de la lume o primeşte. Cardinalul Lazarus You Heung-sik, prefect al Dicasterului pentru Cler, exprimă deja în postură tocmai această proiecţie. Aşezat pe marginea canapelei şi aplecat asupra noastră, vorbeşte ca un fluviu plin cu acea pasiune pe care numai bucuria creştină autentică o poate da.
- Eminenţă...
Nu, nu, ce eminenţă... Eu sunt Lazarus, săracul părinte Lazarus, sărac pentru că şi eu ca Lazăr, prietenul lui Isus, sunt un înviat, un favorizat.
În ce sens părinte Lazarus?
- Vedeţi, eu am primit Botezul, noua viaţă, la 16 ani. Familia mea nu era credincioasă, şi despre creştinism nu ştiam mai nimic. Dar am fost înscris la o şcoală catolică, pur şi simplu pentru că şcolile catolice erau dintre cele mai bune. Ştiu că directorul vostru era un profesor de religie la liceu, eh, spuneţi-i asta că ora de religie a fost decisivă pentru viaţa mea! Câte lucruri importante poate să facă un profesor de religie: chiar poate crea un cardinal! Dar există şi o altă categorie de persoane cărora le datorez mult: sunt surorile. Eu nu cunoscusem niciodată o soră înainte de asta, apoi ele au fost cele care m-au introdus la creştinism dar mai ales îngrijindu-se de mine ca persoană, ca tânăr încă un pic confuz şi în căutarea unui parcurs de viaţă. Şi au făcut asta cu atâta discreţie şi atâta iubire. Ele au fost cele care mi-au indicat calea seminarului, puţin după ce am primit Botezul în 1966. Ele au văzut vocaţia mea mai înainte ca s-o descopăr eu. Şi astăzi simt multă recunoştinţă şi afect de fiecare dată când întâlnesc o soră. Eu le iubesc pe surori.
- Apoi aţi devenit preot...
Da. Experienţa seminarului a fost exaltantă, din punct de vedere uman mai înainte decât din punct de vedere doctrinal. Orizonturile mele s-au lărgit şi cu ale şi atâţia prieteni noi. Cred că tocmai datorită frumuseţii acelei experienţe a mele am ajuns să fiu foarte fericit să fiu rector al seminarului, iar acum să mă ocup de formarea preoţilor din toată lumea. Dar sunteţi siguri că viaţa săracului Lazarus interesează pe cineva?
- Desigur că da, pentru că istoria unei persoane spune mai mult decât cuvintele sale...
Eu v-o povestesc în mod esenţial pentru un motiv. Adică, istoria mea este un pic paradigmatică pentru răspândirea catolicismului în Coreea. Aşa cum a subliniat Papa Francisc când a venit în Coreea în august 2014, credinţa creştină s-a afirmat prin misionarii proveniţi din străinătate, dar are o rădăcină autohtonă, este rodul minţilor şi inimilor poporului coreean însuşi, însetat de curiozitate intelectuală şi de căutare a adevărului. Exact cum este istoria mea. Istoria lui Andrei Kim Taegon mi-a fost inspiratoare de când eram tânăr, şi constituie şi astăzi un exemplu de viaţa creştină autentică. El şi-a dat viaţa pentru Evanghelie şi pentru Biserică şi am privit mereu la el ca la un exemplu, ca la o viaţă reuşită. Pentru aceasta, tuturor pontifilor pe care am avut oportunitatea să-i cunosc le-am repetat cuvintele sale, însuşindu-mi-le: "Sunt gata să-mi dau viaţa pentru Biserică".
- Părinte Lazarus, cum aţi ajuns aici?
Asta ar trebui să-l întrebaţi pe papa. L-am cunoscut în timpul Zilei Tineretului Asiatic, la care însoţeam trei sute de tineri coreeni. Nu ştiu ce anume l-ar fi impresionat despre "săracul Lazarus".
- Atunci să încercăm să ne imaginăm noi. Cardinalul "părinte" Lazarus uneşte în manieră neobişnuită şi surprinzătoare o puternică încărcătură de empatie, confirmată de o gentileţe tipic orientală, cu o aptitudine decizională tipică...
Cultura din ţara mea este impregnată de un puternic spirit ierarhic. Este ceva ce moştenim de la confucianism, dar ceva ce trăieşte şi în cultura catolică. Să spunem că în părţile noastre votul de ascultare nu este chiar aşa de apăsător... Dar întorcându-mă la întrebarea de ce mă aflu aici, vă pot răspunde numai că toată viaţa mea a fost orientată de sliding doors pe care harul mi le-a dăruit în mod misterios şi de necercetat. Şcoala catolică, apoi Botezul, apoi surorile despre care v-am vorbit, apoi întoarcerea în seminar ca rector, apoi iarăşi episcopatul, şi în sfârşit aici în faţa acestei ferestre care dă spre această piaţă incredibilă a coloanelor. Aş vrea să adaug un alt moment "întâmplător" care, mai ales pentru economia conversaţiei noastre, este foarte important: cel al întâlnirii cu Cuvântul. Într-o zi am întâlnit un preot focolarin care m-a introdus la Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod diferit de cel cu care eram obişnuit. Până atunci eu priveam la Evanghelie în frumuseţea sa, în morala sa, dar de departe, nu întrupată în concreteţea zilei mele. Mi-a relatat cum Evanghelia l-a învăţat să primească fără prejudecată şi pe cel care era împotriva lui cu încăpăţânare. Am înţeles că nu trebuia citit Cuvântul ci trăit. Aceasta a fost pentru mine o întâlnire adevărată cu Isus. Şi a schimbat radical viaţa mea. Pentru că a trăi ca un creştin nu este altceva decât a trăi Evanghelia. Astăzi am, în acest sens, un exemplu mare: Papa Francisc. Atunci când ne spune să ne întoarcem la Evanghelie, ne spune asta. Sfârşitul creştinătăţii ne impune să regândim radical prezenţa noastră în lume, iar răspunsul Papei Francisc este pur şi simplu acesta: a trăi Evanghelia. Aşa cum face el. "Biserica în ieşire", "spitalul de campanie", "periferiile lumii", "milostivi pentru că am fost milostiviţi": toate cuvintele proprii ale Papei Francisc nu sunt altceva decât declinarea acestei "întoarceri la Evanghelie". Celor care se întreabă cu privire la Francisc le spun: "Vreţi să-l înţelegeţi pe papa? Citiţi Evanghelia!". Când predică, Papa Francisc arată mereu că, dacă în micile lucruri din viaţa zilnică punem iubirea pe care Isus ne-o învaţă, aceste lucruri devin mari pentru că iubirea generează iubire, strică singurătăţile noastre, produce relaţii bune şi transformă viaţa noastră făcând-o să devină o viaţă bună.
- Părinte Lazarus, astăzi dumneavoastră sunteţi în fruntea Dicasterului care orientează aproape jumătate de milion de preoţi în lume. Cine este preotul astăzi?
Este greu de descris, pentru că procesul de înculturare a catolicismului în cele cinci continente este profund şi asta determină profiluri adesea foarte diferite de la ţară la ţară. În fond rămâne sacramentalitatea slujirii care evocă ideea de preoţie care era a lui Isus, dar există sensibilităţi şi interpretări ale rolului foarte diferite. Când vorbesc despre sacramentalitate nu mă refer la un status de exclusivitate cât mai degrabă la întruparea legii iubirii în viaţa celui care este chemat la Cristos. Paradigma preotului bun - oriunde ar trăi şi ar lucra în lume - este legea iubirii, care depăşeşte orice altă normă morală sau canonică. Preotul este chemat să orienteze la iubire, şi poate face asta în mod eficace numai dacă el însuşi trăieşte în iubire. Iubirea nu este căutarea unei perfecţiuni inhibate de limita umană, ci primirea milostivă a acestei limite. A trăi Evanghelia nu înseamnă a codifica o legislaţie morală ci a face fericiţi pe alţii punându-i în contact cu iubirea infinită şi milostivă a lui Dumnezeu.
- Şi asta se întâmplă efectiv cu preotul de astăzi?
Eh, aşa cum vă spuneam există situaţii foarte diferite; înţelegeţi bine că a exercita slujirea prezbiterală în Occidentul secularizat, dacă nu chiar descreştinat, nu este acelaşi lucru cu a fi preot în Africa sau în Asia. Dacă, aşa cum spuneam înainte, paradigma comună pentru toţi este declinarea legii iubirii, există unele practici care ar trebui să fie - şi adesea sunt - comune în orice parte a lumii. Mă gândesc înainte de toate la centralitatea Cuvântului. Nu numai pentru că acest Cuvânt deschide inima, ci pentru că dacă acest Cuvânt nu este pus în centru prevalează cultura, rămânem absorbiţi de culturile de referinţă. Şi apoi rugăciunea. Preotul care nu se roagă constant ajunge să se usuce. Devin angajaţi ai religiosului. Nu se dezvoltă spiritul altuia fără a alimenta spiritul propriu. Spun asta nu cu inflexibilitatea unui superior, ci pornind de la experienţa mea personală. Nu aş putea face ceea ce fac şi să fiu ceea ce sunt, dacă n-aş începe fiecare zi cu o plimbare de rugăciune în grădinile vaticane până la Sfânta Fecioară Maria de la Lourdes. Şi apoi, în sfârşit, viaţa comunitară. Un preot care trăieşte în singurătate, sau tânjeşte la singurătate, nu este bine format. Ştiu bine că viaţa comunitară este adesea dificilă, plină de obstacole şi de neînţelegeri reciproce. Dar tocmai aceste dificultăţi forjează caracterul unui preot bun, în sensul capacităţii de a primi, de a fi răbdători, de a fi umili, de a fi deschişi şi înţelegători ai multelor alterităţile pe care le oferă lumea. Apoi viaţa comunitară trebuie să fie deschisă la lume. Preotul trebuie să aibă frecventări bune şi intense cu laicii, cu familiile. Pentru a nu pierde dimensiunea realului. Acesta este adevăratul antidot la acel pericol mereu ameninţător care este autoreferenţialitatea.
- Părinte Lazarus, nu credeţi că există şi o problemă teologică, vrem să spunem depăşirea unei idei încă răspândite astăzi a presupusei superiorităţi ontologice a preotului?
Uitaţi, eu sunt un om, un preot, simplu: nu intru în probleme teologice care adesea îmi apar discuţii care nu sunt legate nemijlocit cu viaţa în Cristos. Desigur, este adevărat că eu şi voi în ochii lui Dumnezeu suntem egali, că sacramentul care dă caracterul este Botezul în Cristos. Însă mă gândesc şi că într-o religie, ca a noastră, care se bazează pe "medierea" Dumnezeului Om, figura preotului este în mod analogic aceea a unui slujitor care mediază cer şi pământ. Figura celui a cărui misiune este să deschidă uşile. Este ceea ce ne spune Isus: pentru ei mă consacru pe mine însumi, pentru ca ei să fie consacraţi pentru alţii. Pe de altă parte slujirea preotului devine substanţială cu o Biserică laicală puternică: preotul trebuie să-şi amintească mereu că preoţia ministerială există deoarece există preoţia universală; şi nu viceversa.
- Valorizarea preoţiei baptismale şi a ministerialităţii Bisericii implică şi o reevaluare a rolului femeilor...
Cu adevărat mă minunez că aceasta mai este considerată o excepţie. Cel care este renăscut din Duhul Sfânt şi, cufundat în viaţa lui Cristos, a devenit de acum discipolul său, ar trebui să trăiască acea comuniune care derivă din faptul de a fi devenit o creatură nouă: nu există nici iudeu nici grec, nici liber nici sclav, spune Sfântul Paul. Aşadar nici bărbat şi nici femeie. Uneori încă dăm impresia că suntem un univers masculin şi, pentru acest motiv, societatea adesea ne judecă rău. Însă mulţumire fie lui Dumnezeu, mulţumire fie şi parcursurilor teologice şi pastorale despre această temă şi mai ales mulţumire impulsurilor şi alegerilor Papei Francisc, suntem pe cale. Trebuie să găsim drumuri bune şi valabile pentru a depăşi unele aspecte canonice în privinţa rolurilor de conducere şi de responsabilitate şi, mai ales, să învingem rezistenţele noastre pastorale atunci când este vorba despre implicarea normală a femeilor în viaţa Bisericii. Personal, aşa cum am relatat şi într-o carte, cred că drumul se parcurge cu gesturi concrete: a numi femei pentru funcţii de conducere, a numi lectori şi acoliţi femei. Eu am inserat o femeie în echipa seminarului şi încurajez alegeri de acest tip.
- Ce aduceţi din experienţa dumneavoastră din Coreea în această nouă funcţie?
Există un punct care se află mult la inima mea. Răspândirea catolicismului în Coreea a fost facilitată de instanţele de libertate care implică într-o societate şi într-o cultură încadrată într-o stratificare socială rigidă. O societate, aşa cum spuneam înainte, foarte ierarhică şi marcată de un elitism care exclude. Făcând abstracţie de simţul de fraternitate, care este propriu creştinismului, a avut în acel context un efect eliberator, primit cu favoare de mare parte din populaţie. Asta explică şi de ce Biserica din Coreea are o bună continuare în rândul tinerilor: iubesc libertatea. Aici în Occident, în schimb, Biserica este percepută ca o instituţie normativă care discerne în morală binele de rău, adică în mod esenţial o structură conservatoare. Iată, eu cred că noua pastoraţie la care ne invită Papa Francisc ar trebui să recupereze această dorinţă de libertate, să prezinte cu bucurie Evanghelia ca adevărat izvor de adevărată libertate. Vestea bună nu este o listă de permisiuni şi de interdicţii, ci Isus înviat: mormântul gol care vesteşte că nu mai murim. Există o fericire mai mare? Aşadar a ne întoarce la Evanghelie înseamnă a vesti pe nimeni altul decât pe Isus înviat, primiţie şi a învierii noastre.
(După L'Osservatore Romano, 18 aprilie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
