Bucuria prezenței lui Cristos celebrată în biserica „Învierea Domnului – Episcop Ioan Bob” din Cluj-Napoca.
În Marțea luminată – 18 aprilie 2023, urmând tradiția celei de-a III-a zi de Paști, Preasfinția Sa Claudiu, Episcop de Cluj-Gherla, s-a aflat în mijlocul comunității de credincioși ai parohiei Cluj – Centru Bob și împreună cu păstorii lor, pr. protopop Nicolae Țap și pr. Titus Sas, a celebrat Sfânta Liturghie arhierească.
A fost o zi luminată de bucuria Învierii Domnului și, totodată, a fost serbarea hramului bisericii parohiale, „Învierea Domnului – Episcop Ioan Bob”, biserică reînnoită, monument istoric, flacără de spiritualitate și credință de-a lungul timpului. Pr. Nicolae Țap a menționat, la finalul celebrării, că se împlinesc, în acest an, 225 de ani de la începerea construcției bisericii (în 16 august 1798 s-a pus piatra de temelie), sunt 220 de ani de la sfințirea acestei biserici (august 1803) și se împlinesc 170 de ani de la înființarea aici a primei școli românești (1853). Pr. Mircea Marțian, protopop de Cluj, a luat parte la celebrare alături de Ierarh și de gazde, împreună cu preoți care în trecut au slujit în această biserică: pr. Cristian David, acum rector al Sanctuarului Arhiepiscopal Major – Mănăstirea Maicii Domnului și pr. Daniel Avram, acum director al Editurii eparhiale „Viața Creștină” și al Biroului de comunicații sociale din cadrul Episcopiei de Cluj-Gherla, de asemenea, au participat diaconi, subdiaconi, studenți seminariști. Răspunsurile liturgice le-a dat corul parohiei, alături de care, în această zi de sărbătoare, s-au aflat membri ai Corului „Angeli”, acum cor al Catedralei episcopale, dar care a fost timp îndelungat, după 1995, corul bisericii „Bob”.
În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa Claudiu a amintit importanța istorică și rolul de focar de spiritualitate și credință a sfântului locaș. A invitat, totodată, credincioșii, să mulțumească lui Dumnezeu pentru hramul pe care această biserică îl are: „Învierea Domnului”, hram „care vă aduce aminte de momentul central al credinței noastre, al vieții noastre”. Ierarhul a meditat apoi Evanghelia acestei zile, (Lc 24, 12-35), a ucenicilor pe drumul spre Emaus, realizând o analogie între cele petrecute în acele zile de după Învierea lui Isus, și cele ce se petrec zi de zi în viața spirituală a fiecărui credincios: „Avem doi ucenici care l-au cunoscut pe Isus, care au trăit împreună cu El, au văzut minunile Lui. Și sperau să fie acel Cristos pe care ei și-l imaginau. Oare nu suntem și noi în acea situație? Suntem ucenicii lui Cristos, suntem creștini, și ne lăsăm prinși de o imagine personală. Și, în funcție de experiența pe care am avut-o de-a lungul vieții, experiența pe care am avut-o în familie sau trăirile pe care le-am avut în viața noastră, riscăm să adaptăm imaginea lui Cristos și să Îl transformăm după modelul și așteptările noastre. Ori, icoana lui Isus din viața noastră, niciodată nu este încheiată. Tot timpul trebuie să o corectăm, să o înfrumusețăm, să veghem pentru ca ceea ce noi avem ca și icoană a lui Isus să corespundă cu originalul. Cei doi ucenici l-au cunoscut pe Isus, aveau așteptările lor, și totuși, se îndepărtează de Ierusalim. Ierusalimul este orașul lui Dumnezeu, deci, în mod simbolic, atunci când cineva se îndepărtează de Ierusalim, se îndepărtează de sursa vieții. (…) Gândurile lor nu mai sunt gândurile lui Dumnezeu, îi cuprinde disperarea, îi abandonează speranța. Și sunt cuprinși de durere, de întristare, atunci când Isus îi întâlnește, fără să se facă cunoscut.”
„Este ceea ce se întâmplă cu noi. Avem momentele noastre de exaltare, atunci când simțim prezența lui Dumnezeu, când în rugăciune ne simțim aproape de Dumnezeu, dar avem și momentele noastre de întristare, încercările noastre, atunci când ni se pare că Isus, Cel în care am crezut, Cel pe care îl așteptam, Cel în care ne-am pus speranțele, parcă ne-a abandonat, parcă ne-a părăsit și ne simțim singuri. Și în momentul acela riscăm să ne îndepărtăm de Ierusalim și noi, și să ne lăsăm cuprinși de întristare. În acel moment Isus este prezent lângă noi, mai prezent decât în alte situații, fiindcă atunci avem nevoie cu adevărat de ajutorul Lui. Dar Isus este prezent de multe ori în mod tainic. Isus este lângă cei doi ucenici și nu îi mustră, nu îi ceartă, așa că nu ne ceartă nici pe noi, ci este lângă noi să ne ajute. Și, Isus intră în logica ucenicilor și în logica noastră: îi însoțește și îi întreabă: «Ce e cu voi, de ce sunteți triști?» Și le dă posibilitatea astfel, ucenicilor, să își verse tot oful lor. Și ei îl iau și la rost, îi spun: «Doar tu ești ignorant? Doar Tu nu știi ce s-a întâmplat în aceste zile, cum acel Cristos în care noi ne-am pus speranța… și, iată, sunt deja trei zile de când l-au omorât. Chiar dacă niște femei spun că l-au văzut în viață, au auzit glas de înger…» Dar, ei nici măcar nu iau în serios această veste a Învierii – în italiană există expresia «vaneggiare di donne» – «povești de femei», deci rămân în întristarea lor.”
„Și ce face Isus? Încearcă să le explice adevărul celor întâmplate pornind de la Sfintele Scripturi. Ce facem noi, ce am făcut acum? Am ascultat Sfintele Scripturi. Așa începem să înțelegem planul lui Dumnezeu, la fiecare Sfântă Liturghie este purtată Evanghelia în procesiune, ca să înțelegem că ceva important se întâmplă. Și după această procesiune cu Evanghelia, ascultăm cu toții cuvântul Sfintei Scripturi, care este menit să ne lumineze viața și situația concretă în care suntem. Și, luminându-ne viața, să ne înflăcăreze inimile, să ne aducem aminte, din Evanghelie care înseamnă Veste Bună, că, de fapt, ceea ce noi trăim acum, chiar dacă poate fi însemnat de întristare, marcat de durere, de încercare, de fapt nu este ultimul cuvânt, ci că Isus este tot timpul prezent alături de noi, că Maica Sfântă ne ocrotește în fiecare clipă, chiar dacă nu ne dăm seama, chiar dacă nu vedem acest lucru. Sfânta Scriptură ne aduce aminte de lucrurile reale din viața noastră.”
Cei doi ucenici din Emaus, chiar dacă nu îl recunosc pe Isus, „îl ascultă, merg cu El, și sunt pătrunși de dorința de a rămâne cu El. Isus e lângă ei, dar îi tratează în așa fel încât El trebuie să meargă în continuare, pe altă cale. Și se naște în ei dorința de a-i cere să rămână cu ei. Este ceea ce facem și noi în rugăciune: ne rugăm lui Dumnezeu să fie cu noi, să se îndure de noi. Aceasta cerem continuu la Sfânta Liturghie: «Doamne, îndură-te de noi!» E ca și cum am spune: «Doamne, rămâi cu noi, fiindcă, dacă nu rămâi Tu cu noi, seara, noaptea, pătrunde în sufletele noastre». Și Isus rămâne cu ei și face un gest prin care ei înțeleg că Cel care i-a însoțit, Cel care le-a tâlcuit Scripturile și le-a înflăcărat inima, este Domnul. Ia pâinea, o binecuvântează, o frânge și le-o dă lor. Și în acel moment dispare. Ce vom face și noi, iubiți credincioși, în scurt timp? Odată ce inimile noastre au fost înflăcărate de cuvântul Sfintei Scripturi, percepem prezența lui Dumnezeu, îi cerem ajutorul, îi cerem să rămână cu noi, și El rămâne cu noi. Și, peste câteva clipe, și noi, așa cum ne-a poruncit Isus, vom lua pâinea, o vom binecuvânta, o vom frânge și o vom împărți între noi. Și atunci vom simți și mai profund prezența lui Cristos, dar nu văzându-l. Și aici este o altă taină, fiindcă Isus ne trimite la lumea în care trăim, la Galileea noastră, la lumea obișnuită, la viața obișnuită a noastră. Este Galileea de care vorbește Isus, transmițând: «Spuneți-le ucenicilor să se întoarcă în Galileea, acolo mă vor vedea». Galileea este acolo unde totul a început cu Isus, este viața lor obișnuită. Galileea nu e templul din Ierusalim.”
Preasfinția Sa Claudiu a subliniat că, așa cum Galileea „este un amestec de credință și de rituri și credințe păgâne”, la fel, viața noastră este presărată cu elemente de păcat și cu momente de îndepărtare de Dumnezeu. Dar Isus ne trimite la această viață a noastră și ne spune: «Eu sunt cu voi acolo, în viața aceasta». Și ne mai trimite într-un loc, ne trimite la aproapele nostru. Ne spune, atunci când vedem un sărac, un om bolnav, un om despuiat de haine, ne spune că El este în acel loc. Și din nou, în Galileea este cel de lângă noi. […] Noi frângem pâinea și în acel moment Isus este în mijlocul nostru. La aceasta ne trimite frângerea pâinii.” Preasfinția Sa Claudiu a încredințat de Prezența reală a lui Isus și acum, în viața fiecărui om. A arătat puterea Învierii, prin care Cristos este prezent în viața noastră, aici, acum, și nu ne abandonează niciodată. A reamintit cuvintele lui Isus după Înviere: „Bucurați-vă!”, care este o poruncă, apoi: „Nu vă temeți!”, „Pace vouă!” A spus: „Și ne dăm seama că, de fapt, dacă Isus a înviat, nimic nu mai poate împiedica bucuria noastră. Isus a înviat și este prezent tot timpul în viața noastră și nimic nu ne mai poate despărți de iubirea Lui, de îndurarea Lui. Nici măcar boala, nici măcar moartea. Noi, și după ceea ce numim moarte în această lume, de fapt vom fi și mai mult cu Cristos. Pentru noi, creștinii, moartea devine o trecere înspre adevărata viață.”
A adăugat: „De aceea, anul acesta, mottoul pastoral al Episcopiei noastre, [Sfânta Liturghie, ospăț al Familiei lui Dumnezeu] face referință la Liturghie, fiindcă aici regăsim esențialul vieții noastre creștine. Aici ne aducem aminte cine suntem cu adevărat. Aici ne aducem aminte că moartea nu are putere asupra noastră. Aici ne aducem aminte că noi nu suntem făcuți pentru această lume, ci pentru viața veșnică. Să mulțumiți lui Dumnezeu pentru hramul minunat pe care îl aveți și să faceți ca acest hram să devină bogăția și comoara vieții voastre. Cristos a Înviat!” După celebrarea liturgică, pr. Nicolae Țap a mulțumit Preasfinției Sale Claudiu și, împreună cu pr. Titus Sas, i-au oferit din partea întregii comunități parohiale un dar, pentru lectura spirituală. Preasfinția Sa Claudiu a amintit că în anul trecut (la 2 iunie) această biserică a fost binecuvântată de Cardinalul Leonardo Sandri, atunci prefect al Congregației pentru Bisericile Orientale, în prezența și a Nunțiului Apostolic și a altor Episcopi; a amintit că, de-a lungul timpului, multe personalități ale Bisericii și ale urbei s-au aflat în această biserică. Este motiv de bucurie, fiindcă „ne simțim și mai mult parte a Bisericii Universale, a Bisericii Catolice atunci când vedem că, deși avem problemele și suferințele noastre aici în țară, prin faptul că suntem vizitați simțim că nu suntem singuri”.
A evidențiat că, în prezent, în Biserica Catolică există suferințe și încercări „mult mai grave decât ale noastre”, că, și în prezent, preoți, Episcopi, surori, credincioși creștini sunt reținuți, persecutați, martirizați sau trăiesc sub amenințări. „De aceea este important să păstrăm în sufletul nostru mulțumire lui Dumnezeu pentru darul pe care îl avem – de a ne întâlni în liniște, fără frică, de a ne putea vedea față la față” – amintind aici de perioada pandemiei; a amintit și de „apropiata și draga Ucraina, unde suferă și Biserica Greco-Catolică de acolo, preoții, credincioșii, care se întâlnesc dar se tem pentru viața lor; la fel, în Orientul mijlociu sunt situații dificile”. În realitatea actuală atât de complexă, „și noi suntem parte a Bisericii Universale. De aceea ne bucurăm atunci când înalți demnitari – Cardinali, Episcopi, Nunți -, ne vizitează și ne aduc bucuria prezenței lui Cristos.” A încheiat îndemnând ca „și noi să fim aproape de toți ceilalți creștini de pe întregul pământ”. Pr. Nicolae Țap a mulțumit preoților prezenți, tuturor credincioșilor pentru comuniune și i-a invitat pe toți la agapa fraternă pregătită în apropiere, prilej de bucurie și continuare a sărbătorii în frățietate.
