Într-un volum, apelurile şi acţiunile pontifilor de la Pius al IX-lea la Francisc
Doisprezece papi, o singură voce împotriva războiului
de Gianpiero Gamaleri
La fumata bianca della pace. La voce di dodici papi contro la guerra (Fumul alb al păcii. Vocea a doisprezece papi împotriva războiului) este titlul volumului lui Gianpiero Gamaleri (Editrice Pagini, Roma, 2023, 214 pagini) care adună textele cele mai semnificative ale pontifilor împotriva războiului de la jumătatea secolului al XIX-lea până astăzi. Publicăm introducerea autorului.
Comemorând figura Papei Benedict al XVI-lea, Papa Francisc a revelat un amănunt foarte semnificativ: în momentul alegerii sale, a ales numele de Benedict gândindu-se nu numai la fondatorul monahismului, ci şi la figura predecesorului său Benedict al XV-lea, genovezul Giacomo Della Chiesa, al cărui mandat din 1914 până în 1922 a acoperit întreaga perioadă a Primului Război Mondial. S-ar putea spune că Ratzinger a prefigurat încă de atunci posibilitatea de a trebui să înfrunte la rândul său tema păcii şi a războiului cu privire la care chiar Benedict al XV-lea a rostit cuvinte de relevanţă foarte mare. Ales la puţine săptămâni după începutul marelui război, deja la 1 noiembrie 1914 a promulgat enciclica Ad Beatissimi Apostolorum Principis, invitând conducătorii naţiunilor de atunci "să se grăbească să redea popoarelor lor binefacerile păcii", ţinând cont de câte lacrimi şi cât sânge au fost vărsate încă din primele luni de război.
De la Benedict la Benedict
Dar actul cel mai semnificativ şi, în anumite privinţe, zgomotos al lui Benedict al XV-lea va fi scrisoarea apostolică din 1 august 1917 în care defineşte războiul ca "măcel inutil" şi pe cel aflat atunci în desfăşurare - care din păcate se aseamănă mult cu actualul din Ucraina - "sinuciderea Europei civile". Un document zgomotos, spuneam, pentru că papa nu s-a limitat să invoce pacea, ci a formulat propuneri concrete guvernelor beligerante pentru a se putea pune de acord, înlocuind forţa armelor - evocată iarăşi în mod explicit în zilele noastre şi de ministrul de externe rus - cu forţa morală a dreptului.
Şi pentru a întări referinţa sa, Papa Della Chiesa evoca imaginea miilor de tineri morţi, răniţi, dispăruţi. Nu există oraş sau sat din Italia, precum şi din atâtea alte naţiuni, care să nu aibă un monument în care sunt scrise în piatră numele celor căzuţi din cele două războaie mondiale. Dovadă tangibilă a doliilor de care n-a fost cruţată practic nicio familie. Şi deja atunci, Benedict al XV-lea amintea şi "incidenţa negativă gravă a războiului asupra problemei economice aşa de importante pentru viitorul şi pentru bunăstarea materială a tuturor statelor beligerante". Sunt cuvinte care nu pot să nu impresioneze prin actualitatea lor extremă. Aceşti doi papi, uniţi în cuvintele lui Francisc, ne dau percepţia imediată a coerenţei angajării papilor din acea perioadă la marea durere colectivă datorită experienţei tragice a războiului. Un război, adaugă astăzi Papa Francisc, cu care nu putem şi nu trebuie să ne obişnuim, aşa cum nu se vor obişnui vreodată acele mame care au pierdut şi pierd propriul copil, durerea cea mai mare şi indelebilă care i se poate întâmpla unei fiinţe umane.
Coerenţă a cuvintelor, a faptelor, a gesturilor
Văzând reunite într-un singur text apelurile şi acţiunile celor doisprezece papi care s-au succedat de la jumătatea secolului al XIX-lea până astăzi, impresionează coerenţa absolută a cuvintelor şi iniţiativelor lor, inspirate nu numai de simţul religios profund al credinţei lor creştine, ci şi de o participare pasionată la evenimentele din timpul propriu. Gândindu-ne la titlul acestei cărţi, ne-am întrebat dacă să folosim singularul sau pluralul: "vocea sau vocile" a doisprezece papi? Adunând documentele lor, nu am avut îndoieli: a fost vorba şi este vorba de o singură voce, ba chiar de un unic "strigăt" care din păcate a rămas neascultat în tot arcul de timp pe care l-am examinat.
Este vorba de o perioadă care porneşte de la figura lui Pius al IX-lea al cărui pontificat lung, din 1844 până în 1878, a acoperit marele eveniment al Unităţii Italiei şi apoi şi a căderii puterii temporale a papalităţii. Documentul său pe care-l prezentăm aici, adică alocuţiunea din 29 aprilie 1848, dă mărturie despre tot travaliul acestui papă care a fost pe deplin conştient de punctele extreme ale opiniei publice de atunci, împărţită între cei care la început au dorit chiar ca el însuşi să fie în fruntea mişcărilor pentru unitatea Italiei şi cei care, după aceea, l-au considerat expresia maximă a poziţiilor reacţionare şi conservatoare. Acel document dă mărturie bine şi despre suferinţa personală a unei autorităţi religioase aruncată în vârtejul unei schimbări epocale. Şi demonstrează, în acelaşi timp, cum în acel vârtej de evenimente şi de pasiuni el a ştiut să ţină foarte fixă cârma Bisericii, orientând-o spre orizontul păcii şi al unei convieţuiri civile prin respectarea persoanei umane.
O poziţie, cea a lui Benedict al XV-lea, care îi va inspira pe succesorii săi imediaţi. Pius al XI-lea va conduce, la rândul său, în perioada furtunoasă a naşterii fascismului şi a nazismului. Cu primul va încerca să găsească un acord raţional prin semnarea Pactelor Laterane, cu privire la al doilea, va exprima condamnarea cu enciclica Mit Brennender Sorge adresată episcopilor germani. Două documente care nu vor vindeca inconciliabilitatea experienţei creştine cu acele regimuri. Lăsând succesorului său Pius al XII-lea moştenirea teribilă de a conduce Biserica în perioada cea mai tragică din secolul al XX-lea, cea a Celui de-Al Doilea Război Mondial, cu toate travaliile, doliile, precum şi polemicile pe care le-a adus cu sine.
Ajungem la două figuri cheie, Ioan al XXIII-lea, papa lui Pacem in Terris şi al Conciliului Vatican II, şi Paul al VI-lea, cu invocaţia sa de la catedra mondială maximă, cea de la ONU, "Jamais plus la guerre, jamais plus la guerre". Nici nu se poate uita Scrisoarea către Brigăzile Roşii în care forţa prieteniei a prevalat asupra prudenţelor diplomaţiei, în numele sacralităţii vieţii umane.
După scurta paranteză a Papei Luciani, Ioan Paul I, la 16 octombrie 1978 se arăta de la loja centrală a Bazilicii Sfântul Petru "papa polonez", Ioan Paul al II-lea, care va conduce 28 de ani şi cu momente foarte dificile, inclusiv atentatul a cărui victimă a fost el şi care l-a făcut să se teamă pentru viaţa sa. Marea sa contribuţie adusă păcii încă este de explorat în întregime din partea istoricilor, dar prezintă un indiscutabil punct de claritate în căderea zidului din Berlin în 1989 şi în criza imperiului sovietic care a urmat, evenimente realizate am putea spune în mod miraculos fără să fie vărsată nicio picătură de sânge.
Durerea mamelor celor căzuţi
Intervenţiile Papei Francisc în favoarea păcii şi a condamnării războiului, în special după invadarea Ucrainei, sunt aşa de frecvente şi viguroase, încât nu trebuie să mai fie subliniate. Însă unele puncte cheie trebuie să fie scoase în evidenţă. Încă de la începutul pontificatului, el a perceput cadrul complex al suferinţelor planetei, încercând să zdruncine atât pe credincioşi, cât şi opinia publică occidentală din indiferenţa indusă de aparenta bunăstare. Acolo se naşte "sloganul" său despre războiul mondial pe bucăţi, într-un mozaic care din păcate cu trecerea timpului se îndeseşte cu alte conflicte. Ultimul inventar al acestei realităţi tragice l-a formulat în Binecuvântarea Urbi et Orbi din ziua de Crăciun din 2022.
O a doua conştiinţă tragică exprimată de Francisc este că tocmai în Europa s-a dezvoltat un conflict în întregime în interiorul lumii creştine. Într-o lucrare intitulată Putin şi blestemul lui Constantin, scriitorul Paolo Rumiz, din Trieste, reevocă un episod din 4 mai 2013 în care Putin îl sărută pe patriarhul de Moscova, Chiril, "care îl depăşeşte la înălţime cu douăzeci de centimetri cu mitra sa şi îl învăluie cu barba albă şi mantia încărcată de aur", demonstrând astfel "respectul puterii imperiale faţă de autoritatea religioasă". După ce a căzut ideologia comunistă, Rusia avea nevoie de acea investitură pentru a justifica delirul său de măreţie. Şi asta explică şi dificultatea papei de a se face promotor de pace atunci când este descris ca adversar într-un conflict care este şi un război de religie.
Un ultim punct trebuie amintit, cel al rolului informaţiei în aceste tipuri de conflict. Imaginea clasică a presei, a radioului, a televiziunii, precum şi a social network, ca nişte "câini de pază ai puterii" care documentează lucrurile aşa cum sunt, este eliminată şi îi obligă pe cetăţeni să ascută discernământul între adevăr şi minciună. Nu ne gândeam de departe că întreaga opinie publică din unele ţări putea să se alimenteze cu o informaţie diametral opusă celei din alte ţări. Fake news au asumat o dimensiune planetară. Aşadar, pe bună dreptate, este extrem de importantă chemarea lui Francisc adresată "fraţilor jurnalişti" care îşi riscă viaţa ca reporteri de război pentru a ne da ştiri credibile cu privire la desfăşurarea efectivă a faptelor. Şi impresionează chemarea de la Angelus din 8 ianuarie 2023: "Şi să nu-i uităm pe fraţii şi surorile noştri ucraineni! Suferă mult din cauza războiului! Acest Crăciun în război, fără lumină, fără căldură, suferă mult! Vă rog, să nu-i uităm. Şi astăzi, văzând-o pe Sfânta Fecioară Maria care-l poartă pe prunc în iesle, care îl alăptează, mă gândesc la mamele victimelor războiului, ale soldaţilor care au căzut în acest război din Ucraina. Mamele ucrainene şi mamele ruse, şi unele şi altele au pierdut copiii. Acesta este preţul războiului. Să ne rugăm pentru mamele care i-au pierdut pe copiii soldaţi, fie ucrainene, fie ruse". Şi această imagine aşa de puternică se leagă cu cuvintele celorlalţi pontifi, în special Benedict al XV-lea în timpul marelui război, care au invocat-o pe Sfânta Fecioară Maria în faţa suferinţelor mamelor celor căzuţi.
(După L'Osservatore Romano, 28 martie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
