Oferind câteva reflecții despre liturghia și cultul Bisericii, "cu intenția de a aduce o contribuție, oricât de modestă și indirectă, la lucrările sinodului", cardinalul Cantalamessa a pornit de la parabola evanghelică în care se relatează despre slujitorii trimiși pe străzi și la răspântii pentru a-i invita pe toți la banchet. "Biserica" – a spus – "este sala de banchet, iar Euharistia "masa Domnului" (1Cor 11,20) pregătită în ea. "
Citând din Scrisoarea către Evrei, în care se spune că, pentru a te apropia de Dumnezeu trebuie, mai întâi de toate, "să crezi că el există" (Evr 11,6), predicatorul Casei Pontificale a evidențiat necesitatea de a avea măcar "bănuiala" existenței sale, spunând: "Este ceea ce numim simțul sacrului și ceea ce un autor celebru numește 'numinos', descriindu-l ca fiind un 'mister extraordinar și fascinant'. Sfântul Augustin a anticipat în mod surprinzător această descoperire în fenomenologia religioasă modernă. Adresându-se lui Dumnezeu în Confesiuni, el spune: 'Când te-am întâlnit prima dată..., am tremurat de dragoste și de frică (...)".
"Dacă sensul sacrului ar lipsi cu totul, ar lipsi însuși solul, sau climatul în care înflorește actul de credință" – a adăugat, amintind că Charles Péguy scria: "înspăimântătoarea penurie și sărăcie a sacrului este marca profundă a lumii moderne".
Oprindu-se asupra nevoii de sacru, cardinalul Cantalamessa a observat că tinerii, "mai mult decât oricine altcineva, simt această nevoie de a fi scoși din banalitatea vieții de zi cu zi, de a evada, și au inventat propriile modalități de a-și satisface această nevoie".
Cu referire la mijloacele prin care Biserica poate fi, pentru oamenii de astăzi, locul privilegiat al unei adevărate experiențe a lui Dumnezeu și a transcendentului, cardinalul Cantalamessa s-a oprit asupra marilor adunări promovate de diferitele Biserici creștine, spunând: "Gândiți-vă, de exemplu, la Ziua Mondială a Tineretului și la nenumăratele evenimente – congrese, simpozioane și întâlniri – la care participă zeci (uneori sute) de mii de persoane din întreaga lume", în care "protagonistul nu este o personalitate umană, ci Dumnezeu". Sentimentul sacrului care este experimentat în ele este singurul cu adevărat autentic, și nu un substitut al acestuia, deoarece este trezit de Sfânta Sfintelor, și nu de un "idol".
"Totuși, acestea sunt evenimente extraordinare," – a precizat – "la care nu toată lumea și nu întotdeauna poate participa. Ocazia prin excelență și cea mai comună pentru o experiență a sacrului în Biserică este Liturghia. Liturghia catolică a fost transformată, într-un timp foarte scurt, dintr-o acțiune cu o puternică amprentă sacrală și preoțească, într-o acțiune mai comunitară și participativă, în care tot poporul lui Dumnezeu își joacă rolul, fiecare cu propria slujire".
Predicatorul Casei Pontificale a evidențiat necesitatea "de a nu irosi oportunitatea oferită de liturghia reînnoită cu improvizații arbitrare și bizare, și de a păstra sobrietatea și calmul necesare, chiar și atunci când Sfânta Liturghie este celebrată în situații și contexte particulare".
Cu referire la momentul Preasfintei Împărtășanii, cardinalul Cantalamessa a spus: "Cum poate Liturghia să facă, chiar și din acest moment, un prilej pentru o experiență a sacrului, nu doar la nivel individual, ci și la nivel comunitar? Aș spune că prin tăcere. Există două tipuri de tăcere: o tăcere pe care o putem numi ascetică și o tăcere mistică. O tăcere prin care creatura caută să se ridice până la Dumnezeu și o tăcere provocată de Dumnezeu care se face aproape de creatură. (...)"
"Tradiția catolică" – a continuat – "a simțit nevoia de a prelungi și de a acorda mai mult spațiu acestui moment de contact personal cu Cristos prezent în Preasfânta Euharistie și a dezvoltat de-a lungul secolelor, mai ales începând cu secolul al XIII-lea, cultul Euharistiei în afara Liturghiei. Acesta nu este un cult separat, detașat și independent de sacrament; este o continuare a 'amintirii' lui Cristos: a misterelor și a cuvintelor sale, un mod de a-l 'primi' pe Isus tot mai profund în viața noastră. Un mod de a interioriza misterul primit. Adorația euharistică este semnul cel mai clar că umilința și ascunderea lui Cristos în Euharistie nu ne fac să uităm că ne aflăm în prezența celui 'Preasfânt' a celui care, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, a creat cerul și pământul.
Acolo unde este practicată – de către parohii, persoane și comunități – roadele sale sunt vizibile, chiar ca moment de evanghelizare. O biserică plină de credincioși în liniște perfectă, în timpul unei ore de adorație în fața Preasfântului Sacrament expus, ar face pe oricine s-ar întâmpla să intre în acel moment să spună: 'Aici este Dumnezeu!'. Îmi amintesc comentariul unui necatolic, la sfârșitul unei ore de adorație euharistică în tăcere, într-o mare biserică parohială din Statele Unite, plină de credincioși: 'Acum înțeleg', i-a spus el unui prieten, 'ce vreți să spuneți voi, catolicii, când vorbiți de o "prezență reală'! "
