Abia acum mi-am facut curaj sa spun ce nu am indraznit sa spun dincolo de peretii intimitatii prieteniei sau ai confesiunii. Sunt regrete care nu te lasa sa respiri nici macar in punctele tale fulminante de fericire, sunt amintiri care te sufoca chiar atunci cand te imbeti cu oxigenul cel mai tare. Pe acestea insa le las ingropate sau pentru altadata, caci odata ce m-as porni in depanarea lor, nu m-as mai opri din lacrimat. E prea mare strangerea de inima ca sa le scot deodata la lumina. Pentru asta iti trebuie curaj. Momentan nu il am. Nu mi l-am reconstruit inca pe tot. Sunt decizii de secunde in viata, aflate la rascruce, a caror consecinte nu te lasa nici seara, nici acum si nici peste ani sa te asezi cu constiinta pe perna si sa adormi uitandu-le. Cu acestea, imi place sa cred ca m-am confruntat. Pe acestea, vreau sa cred ca le-am depasit.
Sunt insa si decizii de secunde pe care le vezi peste luni de zile si care peste ani iti umple sufletul de mandrie si bucurie. Si multumesc si sunt recunoscatoare lasitatii si slabiciunii mele de atunci care m-au facut sa vad dincolo de ele, acum stiu ca de fapt erau putere. Multumesc cerului sau celui care exista dincolo de el ca am avut taria si inima si puterea de a spune “nu” avortului intr-un moment in care il vedeam ca pe cea mai buna si mai la indemana solutie.
Nu vreau sa intru in prea multe detalii, desi in acel moment, toti, incepand cu mine, sotul meu si continuand cu doctorul, familia si prietenele credeau ca “astfel” este cel mai bine pentru toata lumea. Pentru mine, ca aveam o varsta prea frageda si instinctele materne absolut nedezvoltate, pentru sotul meu, caci nu se simtea pregatit pentru un copil si pentru responsabilitati financiare si morale in plus, pentru amandoi… caci ne doream acelasi lucru: sa ne bucuram de viata fara sa devenim sclavii prea multor griji, sa ne reglementam situatia financiara, sa calatorim, sa vedem lumea si lumea sa ne vada pe noi, sa ne cladim solid carierele si conturile bancare si abia peste ani, cand toata lumea o sa fie pregatita, sa ne asiguram ca o sa existe si un cineva care sa ne planga urmele.
Credeam ca o sa fie simplu. Credeam ca nu-mi doresc copilul si rasuflam usurata, stiind ca peste ceva timp, medicul o sa ma usureze de povara, iar eu, cu ajutorul sotului, o sa-mi bandajez singura eventualele rani morale. Asta in caz ca apareau. Copilul meu, cand o sa fie unul, o sa fie dorit si o sa stie asta. O sa simta inca din pantece asta, mamica lui o sa aiba grija sa-i transmita. O simpla procedura, inca una in plus si o sa-mi reiau viata si visurile.
Imi imaginam noaptea cum o sa fie ziua aceea si imi imaginam ca nu-mi pasa. Nici de corpul meu, nici de ceea ce se petrece si incepe sa prinda viata in el. Ziua cu pricina nu a fost cu nimic diferita multora din visele mele. Nu vreau sa-mi amintesc vocea lugubra a medicului cand m-a poftit inauntru, ochii asistentei care ma incuraja si imi spunea ca totul o sa decurga bine, ca doar copilul meu se afla pe mainile unui medic cunoscut pentru iscusinta lui in astfel de probleme, rusinea, jena si vinovati de a ma afla in incaperea cu pricina, instrumentele odioase care abia asteptau sa intrerupa vieti ca doar asta fac de ani, nehotararea, nesiguranta, temerile si durerea si triumful cand am spus “nu” si am iesit nebuna din sala. Vreau sa-mi amintesc de viata careia i-am dat viata apoi. Cum m-am simtit atunci. Magistral. Sora cu creatia si ruda cu fericirea. Innebunita dupa ceea ce s-a intrupat din mine. Femeie. Mama.
Nu mi-a fost usor dupa nastere. Am avut conflicte serioase cu sotul meu, la un moment dat, de comun acord, luasem hotararea de a divorta. Nu am divortat. Copilul ne-a unit si ne-a deschis ochii. Ne-am luptat cu viata pentru un alt scop: pentru a-i fi bine copilul nostru. Viata nu este insa o telenovela. Am renuntat la o parte din visurile mele, dar le-am indeplinit pe cele la care nu nu m-as fi gandit niciodata. Cu inima senina, din cand in cand, am mai renuntat si la mine si nu mi s-a parut ca fac vreun sacrificiu. E un firesc. Am avut greutati, le-am depasit, am trai bucurii care au acoperit tristetile cu totul, am avut satisfactii pe care nu le-as putea exprima in cuvinte si pe care numai un parinte le-ar putea intelege. Nu stiu daca as fi fost in stare sa iau o alta decizie atunci, insa copilul meu este dorit si in fiecare secunda care trece, incerc sa-l fac sa inteleaga asta.
Mai tarziu, cand am avut resurse materiale si sprijin si casa mult visata si ne doream cu orice pret o familie mare si numeroasa, frati si surori pentru M, din cauza anumitor probleme de sanatate, medicul mi-a spus ca nu o sa mai pot fi mama. Corpul meu nu mai poate duce vreodata o sarcina.
Elena
Sursa:www.culturavietii.ro
