de Florina Nicolae
Richard Rohr, preot franciscan în New Mexico, avizat susţinător al dialogului interconfesional, vorbeşte în cartea sa, intitulată Căderea întru înălţare, despre spiritualitatea ce se poate constata în cele două jumătăţi ale vieţii. Bineînţeles că nu separă existenţa în paradigma strictă a timpului, adică tinereţe şi bătrâneţe, ci în planul credinţei. Pe de o parte, preocuparea pentru rostuirea şi situarea în lume şi, pe de alta, conectarea la Creatorul lumii.
Aş vrea să transfer gândul părintelui Rohr într-o altfel de ramă, şi anume cum ne socotim noi înşine şi cum credem că ne socotesc ceilalţi pe durata acestor două jumătăţi. Nu contează la ce vârstă ne punem această întrebarea. Important este ca, din când în când, să ne analizăm, dacă se poate cu luciditate, echilibru şi discernământ. Să constatăm dacă am rămas tot „mici”, ori am crescut.
De obicei, dacă nu avem împliniri mulţumitoare, dăm vina pe alţii, începând cu mama şi cu tata, nepricepuţi în identificarea traseelor avansării, ori cu fraţii, prea egoişti şi acaparatori. Urmează intrarea în spaţiul mai amplu al comunităţii, de la colegul de bancă şi cea care ne învaţă primele litere şi cifre, până la colegul ori şeful din „şantierele muncii”, devenite surse de salariu şi mai târziu de pensie.
Suntem oare conştienţi de norocul hărăzit fără nici un merit? De pildă, ce ne-am face, dacă ne-am naşte într-un beci irespirabil, precum China, Rusia ori Iranul? Într-o familie de amărâţi neşcoliţi, obidiţi care obidesc la rândul lor, violenţi care au urmat sârguincioşi şcoala violenţei încă din faşă. Ori poate într-un huzur care nu are ca ţintă decât mai multul, exclusiv în plan material. Într-o baltă a mediocrităţii, călduţă, confortabilă ce aplatizează voinţa şi trage în jos ţelul prea elevat. Sau într-un anturaj cu standarde blocate la un anumit nivel, mai înalt decât la alţii, deci considerate suficiente, pentru a nu mai fi nevoie de un „mai sus”.
Examinându-mă privind în susul scării, pentru a mă compara cu cei mai „reuşiţi” decât mine, pot să mă numesc „încă mic”, insuficient dezvoltat, potrivit standardelor ierarhiei sociale. Însă, dacă mă uit în josul scării, deduc orgolios că totuşi alţii sunt şi mai rău. Păi, uite câte am realizat eu, faţă de ei! Şi totul, absolut totul, numai prin strădania şi deşteptăciunea mea. M-am descurcat, am izbutit că ocolesc nenorocul, să-mi fentez duşmanii, să identific şansele, nişele unde mi-a priit să-mi structurez arhitectura ideilor. Deja felul cum îmi expun imaginea mă face mai mare.
Într-adevăr, putem avea succese. Dar urcuşul treptelor poate duce într-o încăpere greşită, într-un spaţiu necorespunzător valorilor şi credinţei autentice. Mă pot căţăra pe panta muntelui până în vârf, iar acolo să descopăr de partea cealaltă doar o prăpastie. Or, cum spunea cineva, e bine să urc scara (inclusiv în sens metaforic sau spiritual), dar trebuie să identific pe ce fel de zid se sprijină acea scară. În astfel de situaţii ale vieţii, ecartul dintre a te considera sau a fi considerat „mic” sau „mare” este foarte redus şi labil.
Şi atunci, nu cumva oglinda mea interioară este înşelătoare? În fond, mă văd când mai mic, când mai mare doar în această bulă a peregrinării umane. Mă înveşmântez pe rând în sacul sărman al nimicniciei ori în hlamida lucioasă a orgoliului declanşat de măsurarea cu alţii. Dar, dacă mă desprind de rumoarea aplauzelor şi a criticii, răsucindu-mi privirea minţii de pe orizontala lumească spre verticala luminii, îmi descopăr puţinătatea firii în raport cu imensitatea creaţiei şi a Creatorului. Elimin dubitativul „oare”, pentru că nu sunt mare sau mic, ci nimic! Sunt un biet bec stins ce s-ar cuveni să fie înşurubat, deci conectat la sursa de lumină, cum sugerează Desmond Tutu, laureat al premiului Nobel pentru pace, primul conducător de culoare al Bisericii Anglicane din Africa de Sud. Adevărata raportare pentru a descoperi dimensiunea fiinţării noastre ar trebui să se facă doar pe verticală, faţă de Absolut.
Suntem încă prea ocupaţi cu învârtirea roţilor noastre prinse între dinţii roţilor altora. Iar timpul se fărâmiţează şi se tot scurtează. Oare când ne vom da seama că a sosit deja vremea să identificăm raiul din noi, acea frântură de bucurie şi lumină ca amprentă a Ziditorului, semnătura pe lucrarea afişată în lume odată cu venirea noastră aici?
Însă darul acesta trebuie să-l cultivăm neîncetat, în mod firesc, permanent treji, cu grija pentru imprevizibila durată a vieţuirii, întrucât mai apoi va trebui să înapoiem cuviincios raiul nostru cel mic raiului cel mare. Pentru că acest rai al nostru trebuie să corespundă numelui, să se conformeze denumirii. Să fie chiar rai şi nu pajişte pârjolită de necuviinţe infernale. Să îl restituim acolo îmbogăţit, înflorit, încărcat de roade ale bunătăţii. Să ne însuşim – cât mai e timp! – dreapta învăţătură şi rânduială, pentru a desluşi responsabilităţile ce ne revin. Or, pentru a ne împlini greaua, dar îmbucurătoarea trudă, nu avem decât o singură cale: să cerem ajutorul celui care ne-a adus aici, mici sau mari, dar destinaţi binelui şi iubirii.
