Un filosof antic spunea un lucru foarte adevărat: ”omul este stăpânul cuvântului nerostit și sclavul celor pe care le-a spus.”
Să vorbești doar ceea ce trebuie și mereu să fii pozitiv în ceea ce spui, necesită un mare caracter și dă dovadă de multă demnitate. Doar că societatea noastă pare să fie constituită din alt aluat și fermentul actual pare a fi destul de stricat. E suficient să deschizi televizorul sau să asculți discuțiile oamenilor și poți realiza că aerul a devenit aproape irespirabil. Parcă cei mai mulți sunt setați să asculte, să vadă, să reacționeze la vești rele, la bârfe; pe acestea le transmit cu mai multă ușurință, chiar cu o oarecare naturalețe.
De ce se bârfește?
Vorbirea de rău, bârfa, îndiferent dacă cele spuse se vor dovedi sau nu, se justifică întotdeauna cu intenții bune: informarea interlocutorilor despre potențialul pericol al unei persoane sau al unui grup de indivizi. Cel care bârfește vrea să arate că „știe ceva“ despre o terță persoană și că el este mai bun decât acesta. Altfel spus, vorbind rău despre alții este o manieră indirectă de a spunem cât de bun este el însuși. În aceeași situație se află și cel care ascultă; motiv pentru care bârfele, micile lor secrete, reușesc să creeze o legătură privilegiată între cei care le practică.
Dar de ce nu s-ar crea legături și discuții prin dezvoltarea unor subiecte de conversație pozitive, vorbind despre interesele comune, mai degrabă decât să se vorbească despe alții? Unii specialiști consideră că cei care bârfesc nu au capacitatea de a împărtăși propriile lor valori. Vorbesc despre ceilalți pentru că au impresia că ceea ce ar spune despre ei înșiși nu este interesant. Și ce poate fi mai periculos decât vorbele cuiva care nu are încredere sau respect pentru propria sa persoană.
Bârfiți și bârfitori
Cei care practică bârfa au tendința de a-i vorbi de rău mai ales pe cei din anturajul lor, pe cei cunoscuți, apropiați, față de care nutresc o invidie, nemulțumire sau în faţa cărora se simt complexaţi, inhibaţi. Prorocul Ieremia avertizează în acest sens: „Păziţi-vă fiecare de prietenul vostru şi nu vă încredeţi în nici unul din fraţii voştri, că fiecare frate pune piedică celuilalt şi fiecare prieten împrăştie clevetiri. (Ieremia 9, 4).
Papa Francisc, într-o predică la Casa Sfânta Marta, compara bârfa cu trădarea lui Iuda, apostol și apropiat al lui Isus: “Pentru Iuda, Isus este ca o marfă: este de vândut”. Se întâmplă “de multe ori şi în târgul Istoriei... în târgul vieţii noastre, când alegem 30 de arginţi şi îl lăsăm pe Isus deoparte, privim pe Domnul cum este vândut. Şi de multe ori noi cu fraţii noştri, cu prietenii noştri, între noi, facem acelaşi lucru”. Se întâmplă “când ne vorbim de rău unul pe altul”. Asta înseamnă să vinzi, iar “persoana despre care vorbim este o marfă, devine o marfă. “Nu ştiu de ce, dar există o bucurie obscură în a bârfi”. De multe ori începem prin cuvinte bune dar apoi pe neaşteptate intervine bârfa şi începe “dezgolirea celuilalt”.“De fiecare dată când bârfim, de fiecare dată când dezgolim pe cineva – aminteşte papa– facem acelaşi lucru pe care l-a făcut Iuda”. Iată de ce Sfântul Părinte ne invită: “să nu vorbim niciodată rău de alte persoane”. Iuda, când l-a trădat pe Isus “avea inima închisă, nu avea îngăduinţă, nu iubea şi nu ştia ce înseamnă prietenia”. La fel şi noi când bârfim nu avem dragoste, nu avem prietenie şi totul este de vânzare: “îi vindem pe prietenii noştri, rudeniile noastre”.
Tristețea bârfei
Trist e faptul că prin bârfe cel care le practică nu își va rezolva nici problemele lui interioare și nici relația cu cei din jur. În una dintre cele trei cărți de înțelepciune ale Vechiului Testament, Pildele lui Solomon, ni se spune: „Gura celui nebun este prăbuşirea lui şi buzele lui sunt un laţ pentru sufletul lui. Vorbele defăimătorului sunt ca nişte mâncări alese; ele coboară în cămările pântecelui.” (Pilde 18, 6-8) „Limba clevetitoare aduce o faţă mâhnită” (Pilde 25, 23) „Limba clevetitoare pe mulţi i-a clătinat şi i-a risipit dintr-un neam într-alt neam şi cetăţi tari a surpat şi casele celor mari a stricat” (Pilde 28, 15).
Trebuie să se mai conștientizeze încă ceva. Copiii auzind foarte des vorbindu-se de rău în jurul lor, fie de la părinți sau de la alți adulți care se vor exprima fără rezerve bârfind de unii sau de alții, vor ajunge să creadă că răul este o stare de normalitate, că este singura realitate. Vor avea impresia că binele nu există și nu vor avea tendința de aspira spre ceea ce este bun, frumos și armonios. Se vor compara adesea cu relele auzite, spunându-și că sunt mai buni cu toate că riscă să nu fie și nici să devină. Se știe că atunci când te compari cu ceea ce este murdar, curat fiind s-ar putea să te murdărești și că umblând prea mult în întuneric s-ar putea să orbești.
Se mai poate face ceva?
Cu multă ușurință bârfele pot distruge vieți. De aceea, creștini fiind, trebuie să avem întotdeauna mare grijă la ceea ce vorbim. Eliberați și întăriți de Cristos să fim stăpânii cuvintelor nerostite și nici de cum sclavii celor pe care le-am spus. Astfel, merită să ne întrebăm dacă nu ni s-a întâmplat și nouă să vorbim pe alții de rău, practicând bucuria întunecată a bârfei. Și dacă încă ne luptăm cu acest păcat să ridicăm ochii către Dumnezeu și să rostim această rugăciune: „Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele” (Ps 140, 3).
ACC
