Într-o zi, spre sfârşitul lui august 1948, la poarta reşedinţei episcopului vicar a sunat generalul Doncea Constantin, primarul comunist al capitalei care l-a întrebat pe ierarh într-un mod lipsit de respect: „Părinte, cine şade aici?” Cu voce blândă şi cu demnitate PSS Vasile Aftenie i-a răspuns: „Dacă aţi sunat aici, ştiţi pe cine căutaţi şi în ce scop aţi venit”. Generalul-primar, cu aceeaşi obrăznicie, i-a replicat: „În 24 de ore să curăţaţi locul”. Din acest moment va începe calvarul episcopului unit care a fost nevoit să se mute la biserica din Str. Polonă cu puţinul său avut, ajutat de omul său de serviciu Luca, călugăr bazilitan (Vasile Marcu, Episcopul dr. Vasile Aftenie – cel dintâi martir al Bisericii Române Unite cu Roma, în Dreptatea).
Episcopul vicar Vasile Aftenie nu s-a temut de martiriul iminent; Luca, omul de casă al episcopului, cel care îi îngrijea reşedinţa, relata că înainte cu o săptămână de a fi arestat, ierarhul îşi pregătise deja geamantanul. Se pare că acesta fusese deja avertizat (în secret) de către ministrul-preot Budurcea, printr-un emisar (şi el preot ortodox la Apărătorii Patriei) despre iminenta arestare. În privinţa datei arestării, istoricii care s-au ocupat de acest caz nu au căzut de acord, propunând zilele: 28 octombrie şi 29 octombrie. Imediat după arestare, PSS Vasile Aftenie – vicarul general al Bucureştiului – a fost dus împreună cu ceilalţi episcopi uniţi la reşedinţa de vară a patriarhului Justinian Marina din Dragoslavele, iar de acolo la Căldăruşani. Se pare că direct de la Căldăruşani, episcopul Vasile Aftenie a fost transportat la Sinaia, acolo unde i se pregătise, un faimos banchet şi unde, contrar aşteptărilor patriarhului, vicarul Bucureştiului a arătat necanonicitatea aşa-zisei uniri. La Dragoslavele, alături de episcopul Vasile Aftenie, se mai aflau şi episcopii: dr. Valeriu Traian Frenţiu, dr. Iuliu Hossu, dr. Ioan Bălan, dr. Alexandru Rusu şi dr. Ioan Suciu. Această reşedinţă a Patriarhiei Ortodoxe Române fusese transformată cu acest prilej într-un lagăr împrejmuit cu sârmă ghimpată şi asigurat cu pază militară.
În încercările sale de a-i convinge pe ierarhii uniţi să semneze trecerea, patriarhul Justinian a mers de trei ori la Dragoslavele pentru a purta discuţii cu aceştia. Într-o a patra vizită, Justinian Marina a dorit să vorbească numai cu PSS Vasile Aftenie, însă această discuţie a degenerat în ceartă deoarece, la sugestia patriarhului de a trece la ortodocşi, arhiereul unit ar fi exclamat: „Piei de la mine satano!” Tot în acest loc de detenţie episcopul vicar a trebuit să respingă şi presiunile stareţului Mănăstirii Dragoslavele Muscel care a avut un comportament nedemn comparativ cu funcţia pe care o deţinea. Iarna 1948-1949 i-a găsit pe episcopii uniţi în detenţia de la Dragoslavele, loc în care aceştia au fost ţinuţi în condiţii inumane şi unde au suportat frigul şi foamea până în februarie 1949 când au fost transferaţi ca puşcăriaşi de drept comun la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti, mănăstire care a fost şi ea împrejmuită cu sârmă ghimpată şi asigurată cu pază militară. În acelaşi timp au fost aduşi la Căldăruşani şi cei 25 de membri ai clerului superior greco-catolic (canonici, profesori universitari, protopopi sau preoţi de oraşe) care fuseseră încarceraţi la Mănăstirea Neamţu.
Încercarea autorităţilor civile de a-l cuceri pe episcopul dr. Vasile Aftenie a fost reluată la 10 mai 1949 atunci când arhiereul a fost ridicat de la Căldăruşani, apoi transferat şi izolat în subsolurile Ministerului de Interne unde a avut parte de un regim extrem de dur. În timpul detenţiei de la Ministerul de Interne, episcopului Vasile Aftenie i se cereau în mod provocator amănunte despre relaţiile cu partizanii din munţi, deşi era evident că arhiereul nu deţinea asemenea informaţii. Există şi unele informaţii conform cărora episcopul unit a fost dus din beciurile Ministerului de Interne din nou la Sinaia pentru a se încerca (pentru a câta oară?!) trecerea acestuia la ortodoxie.
Iată cum descrie PSS Vasile Aftenie însuşi acest eveniment: „Închis la Ministerul de Interne, într-o bună zi am fost dus la Sinaia şi aşezat într-o frumoasă vilă cu pază şi cu un trai foarte bun. La două săptămâni sunt anunţat că voi primi o vizită foarte importantă, cu oameni mari. Vizitatorii au şi venit. Am fost condus într-un salon de mare preţ, în care i-am recunoscut pe toţi: Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim secretar pe ţară al partidului comunist, dr. Petru Groza, prim-ministrul, Justinian Marina, patriarhul ţării şi Teohari Georgescu, ministru de interne. Mă întrebam în timp ce mă examinau de ce oare unora le era ruşine să-şi poarte numele adevărat? De ce Gheorghiu nu recunoaşte că-i bulgar şi-l cheamă Gherghieff? De ce acesta nu vrea să i se spună Burăh Teskovich şi îi zice Georgescu? Mie nu mi-e ruşine că mă cheamă Vasile Aftenie şi nu îmi spune nici Vasilescu nici Aftenescu? Aveau ceva de spus, dar se uitau la mine. Apoi Gheorghiu mi-a spus: domnul Aftenie avem o schimbare. Ai să ajungi din nou Episcop şi poate şi Mitropolit. Eşti de acord? Nu am răspuns nimic. Cum să ajung Mitropolit sub cei care îmi ucid Biserica şi când bisericile sunt închise? Tăcerea mea părea să îl încrânceneze. Pesemne nu era obişnuit să fie refuzat. Atunci intervine dr. Petru Groza: preasfinţite, eu ştiu că sunteţi un om de lume, iubiţi viaţa şi mai aveţi ani buni în viaţă. Nu-i aruncaţi la coş, nu vreţi să ne ajutaţi să facem ordine în ţară, să strângem credincioşii în jurul dumneavoastră? Puteţi ajunge Episcop la Cluj sau la Sibiu Mitropolit. Este mai bine ca la Aiud sau Gherla? Am înţeles ce vreau de la mine dar iarăşi nu am răspuns nimic. Voiam să văd ce mai spun şi ceilalţi. Atunci, unul mai grozav din suită, mi-a tras un pumn în faţă. Nu spui nimic când te întreabă tovarăşii conducători de stat? Zelosul, lingăul şi viteazul în faţa unui prizonier nu merită nici un răspuns nici el. M-a apărat Justinian Marina, patriarhul: Lăsaţi-l pe iubitul nostru frate, pe seama mea. Noi doi vorbim aceeaşi limbă şi ne vom înţelege. Iubite frate, noi doi vom da o altă faţă Bisericii din România. Frăţia Ta, Mitropolit la Iaşi şi poate succesorul meu, iar eu la Bucureşti. Avem câmp larg de acţiune. Partidul este generos, dar oamenii de valoare stau de o parte. Nu-ţi îngropa talentul! Vino să ni-l fructificăm în slujba lui Hristos! Văzând că iarăşi tac, Marina a adăugat: Preasfinţite ai de ales din două, Mitropolit la Iaşi sau în mormânt la Bellu cu Papa de la Roma cu Uniaţie cu tot! M-a biruit neruşinarea, ticăloşirea lor, chemarea la slujba Mamonei. De aceea am răspuns să mă audă toţi: nu am nici suflet, nici conştiinţă, nici neam şi nici credinţă de vânzare!” (Ioan Lucăcel, Biserica martiră – Biserica Greco-Catolică, în Vestitorul).
Ziua uciderii episcopului Vasile Aftenie este considerată a fi 10 mai 1950. Asasinarea vicarului Bucureştiului a fost ordonată (cel mai probabil) de către sinistrul general Nikolski de la Ministerul de Interne. Locul în care arhiereul unit a fost asasinat, conform documentelor CNSAS, a fost închisoarea Văcăreşti, unde dr. Vasile Aftenie fusese transferat după torturile la care fusese supus. Iniţial, autorităţile au dorit incinerarea cadavrului, însă este probabil ca cineva să fi intervenit pentru a o opri. Aici există două teorii despre persoana care ar fi intervenit: unii cred că este vorba de doctorul închisorii Văcăreşti, iar alţii cred că dimpotrivă, Isaia Popa, directorul închisorii ar fi împiedicat incinerarea episcopului dr. Vasile Aftenie.
Securitatea nu a dorit ca înmormântarea episcopului Vasile Aftenie să fie cunoscută deoarece, dacă s-ar fi aflat despre aceasta, cu siguranţă lumea ar fi început să facă pelerinaje la mormântul martirului, lucru care până în final s-a şi întâmplat datorită micilor scăpări ale serviciilor de securitate. Evident, Securitatea nu îşi făcea scrupule în a nu urma ritualul creştin al înmormântării, exemplu fiind şi cei decedaţi la închisoarea din Sighet care erau duşi rapid şi în secret în gropi necunoscute. În cazul episcopului Vasile Aftenie organele oprimării au încercat să se folosească de acest prilej pentru a mai prinde în plasă posibile victime, preoţi greco-catolici clandestini.
În odioasa lor încercare de a găsi membrii ai Bisericii din catacombe, aceştia au pregătit o înscenare în care ei deveneau aşa-zişi membrii ai familiei defunctului. Ca urmare, din familia martirului nu a fost chemat nimeni la înmormântare. Cei care s-au dat drept rudenii ale defunctului şi au venit cu coroane nu erau decât agenţi de Securitate. Aceştia s-au prezentat la Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti (doi bărbaţi şi o femeie în doliu care se dădea drept nepoata episcopului ucis) unde au solicitat participarea unui preot unit la funeraliile unchiului. Încercarea lor însă a eşuat. Se pare că înmormântarea a avut loc seara, deja pe întuneric. La căpătâi, cineva i-a pus o cruce simplă pe care a fost prinsă o tăbliţă rotundă cu iniţialele „A. V.” şi sub ele „1950”, anul morţii. Între timp mormântul a fost încadrat cu o bordură din marmură albă, cu o cruce din acelaşi material şi cu efigia episcopului. Pe 20 iunie 2010 osemintele PS Vasile Aftenie au fost depuse în biserica Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti, strada Sirenelor, 39.
Moartea PSS Vasile Aftenie a fost cel dintâi tribut de sânge plătit de episcopii BRU în condiţii încă neştiute şi niciodată cunoscute în întregul lor tragism. Probabil, expertiza medicală asupra osemintelor martirului ar putea să ne arate într-o oarecare măsură chinurile pe care acesta le-a suferit. Oricum, episcopul dr. Vasile Aftenie este şi va rămâne, datorită confruntării sale cu puterea comunismului ateu, un erou şi, totodată, martir al creştinătăţii lumii moderne.
Sursa:victorostropel.blogspot.ro
