“A-i deschide lui Cristos poarta iubirii înseamnă un lucru foarte precis: a primi iubirea lui Dumnezeu, a crede în iubire.” (…) Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem de Crăciun este să primim cu uimire darul infinit al iubirii lui Dumnezeu. (…) Ceea ce trebuie să facem, în primul rând, de Crăciun, este să credem în dragostea lui Dumnezeu față de noi.”
Astfel a subliniat cardinalul Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale, în cea de-a treia predică de Advent, ținută în prezența Sfântului Părinte, în Aula Paul al VI-lea din Vatican, vineri, 16 decembrie a.c., în cursul dimineții.
Cu titlul “Poarta iubirii”, cea de-a treia predică s-a inspirat – ca și celelalte două reflecții din timpul Adventului – din Psalmul 24, versetele 7-8: “Ridicați-vă, porților, pragurile voastre de sus, deschideți-vă, voi, porți veșnice, ca să intre regele gloriei!”.
Amintim că reflecțiile din acest an se înscriu într-o tematică amplă legată de cele trei porți care trebuie deschise lui Cristos care vine – poarta credinței, poarta speranței și poarta iubirii.
Spunând că tradiționala rugăciune „Act de iubire” ar trebui să înceapă câteodată – cel puțin în recitarea privată și personală – cu cuvintele „Doamne, Dumnezeul meu cred că mă iubești din toată inima”, în loc de „Doamne, Dumnezeul meu te iubesc din toată inima”, cardinalul Cantalamessa a explicat că, deși pare ușor, a crede că suntem iubiți de Dumnezeu este unul dintre cele mai dificile lucruri din lume. „Omul” – a explicat – „este mai degrabă înclinat să fie activ decât pasiv, să facă decât să lase să i se facă. În mod inconștient, nu vrem să fim datori, ci creditori; vrem, da, iubirea lui Dumnezeu, dar ca o recompensă, mai degrabă decât ca un dar. Însă, în acest fel, se produce in mod insesizabil o alunecare și o răsturnare: pe primul loc, deasupra tuturor, în locul darului, este pusă datoria; în locul harului, legea; în locul credinței, faptele.”
„Trebuie să devii copil pentru a crede în iubire. Copiii cred în iubire, dar nu pe baza unui raționament. Din instinct, în mod natural. Ei se nasc plini de încredere în dragostea părinților lor” – a mai spus predicatorul Casei Pontificale, explicând că, tocmai din acest motiv, „Isus recomandă atât de des să devenim asemenea copiilor pentru a intra în Împărăția sa”.
La finalul predicii, cardinalul Cantalamessa s-a referit la apropiata sărbătoare a Nașterii Domnului, spunând: „Există felicitări de Crăciun în stil naiv, dar cu o semnificație profundă. În ele, îl vedem pe Pruncul Isus, desculț, cu zăpadă în jurul picioarelor și cu un felinar în mână, așteptând noaptea în fața unei uși, după ce a bătut la ușă. (...) ‚Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu mine’ (Ap 3,20) Să deschidem ușa inimii noastre acelui Copil care bate la ușă. Cel mai frumos lucru pe care îl putem face de Crăciun nu este, spuneam, să îi oferim ceva lui Dumnezeu, ci să primim cu uimire darul pe care Dumnezeu Tatăl îl face lumii: pe propriul său Fiu.
Există o legendă conform căreia printre păstorii care s-au dus să-L vadă pe Prunc în noaptea de Crăciun, se afla un păstor atât de sărac încât nu avea nimic de oferit Mamei sale și a stat deoparte de rușine. Toată lumea se întrecea pentru a-i oferi Preacuratei cadoul lor. Ea nu le putea primi pe toate, deoarece trebuia să îl țină în brațe pe Pruncul Isus. Apoi, văzându-l lângă ea pe micul păstor cu mâinile goale, i l-a pus în brațe pe Pruncul Isus. A fost norocul lui să nu aibă nimic. Să fie și al nostru!”
