Predicatorul Casei Pontificale, cardinalul Raniero Cantalamessa, a prezentat vineri, 2 decembrie 2022, prima predică de Advent în Cetatea Vaticanului. Au luat parte, printre mulți alții, papa Francisc și mai mulți responsabili ai departamentelor din Curia Romană. Prima dintr-o serie de trei predici a avut ca temă ”Poarta credinței”.
Credința, speranța și caritatea sunt, practic, aurul, smirna și tămâia pe care vrem să le ducem lui Dumnezeu care vine la noi: a spus la prima predică de Advent în Cetatea Vaticanului cardinalul Raniero Cantalamessa, prezentată vineri, 2 decembrie 2022, în prezența papei Francisc, a mai multor responsabili ai departamentelor Curiei Romane și Vicariatului Romei și a altor participanți. Dacă la predica din această zi predicatorul a vorbit despre ”Poarta credinței”, tema generală a celor trei predici programate anul acesta în Cetatea Vaticanului pentru timpul liturgic al Adventului este ”Ridicați-vă, porților, pragurile voastre de sus (Ps 24,7-8). Credința, speranța și caritatea, cele trei porți de deschis în fața lui Cristos care vine”.
Vorbind despre ”sensul și utilitatea” predicilor din Advent și din Postul Mare” în Cetatea Vaticanului, predicatorul a împărtășit convingerea că ”nu se vine la aceste predici pentru a asculta opinii sau soluții la problemele bisericești ale momentului, ci pentru a primi întărire din adevărurile de credință și, în acest fel, a înfrunta cu atitudinea justă toate problemele”, lăsându-se luminați de cele trei virtuți teologale: credința, speranța și caritatea. Acestea sunt, practic, ”aurul, smirna și tămâia pe care noi, Craii de astăzi, vrem să le ducem în dar lui Dumnezeu care vine să ne viziteze de sus”.
Predicatorul a subliniat că în tradiția rugăciunii creștine, a găsit o mare rezonanță psalmul 24, în care se spune: ”Ridicați-vă, porților, pragurile voastre de sus, deschideți-vă, voi, porți veșnice, ca să intre regele gloriei. Cine este acest rege al gloriei? Domnul oștirilor: el este regele gloriei” (vv. 7-10). După interpretarea spirituală a Sfinților Părinți ai Bisericii și a liturgiei, porțile despre care vorbește psalmul au a face cu porțile inimii omului. ”Ferice de cel la poarta căruia bate Cristos”, spunea Sfântul Ambroziu. ”Poarta noastră este credința. Dacă vei voi să ridici porțile credinței tale, va intra la tine regele gloriei” (Comentariu la Psalmul 118, XII, 14). Sfântul Ioan Paul al II-lea a făcut din cuvintele acestui psalm un adevărat manifest al pontificatului său: ”Deschideți, mai mult, deschideți larg porțile lui Cristos”, a strigat în fața lumii întregi în ziua începerii pontificatului său. ”Marea poartă pe care omul poate să o deschidă sau să o închidă în fața lui Cristos este una singură și se numește libertatea”, a subliniat predicatorul, spunând că, în cele din urmă, aceasta poate fi deschisă în trei feluri diferite de a lua deciziile, pe care le putem considera ca fiind tot atâtea porți: credința, speranța și caritatea. Este vorba, însă, de porți cu totul aparte: se deschid din interior și din afară în același timp, dar cu două chei, din care una este în mâna omului și cealaltă în mâna lui Dumnezeu. Omul nu poate să le deschidă fără ajutorul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu vrea să le deschidă fără acordul omului.
În cartea Faptele Apostolilor (14,27) se citește că Dumnezeu ”a deschis păgânilor poarta credinței”. Dumnezeu deschide poarta credinței oferind posibilitatea de a crede prin trimiterea celor care predică vestea cea bună; omul deschide poarta credinței folosind această posibilitate. ”Prin venirea lui Cristos se realizează, în ceea ce privește credința, un salt de calitate. Nu în natura acesteia, ci în conținutul ei. Acum nu mai este vorba de o credință generică în Dumnezeu, ci de credința în Cristos care s-a născut, a murit și a înviat pentru noi. Scrisoarea către Evrei face o lungă listă a celor care au credință: Prin credință Abel..., prin credință Abraham..., prin credință Isaac, prin credință Iacob..., prin credință Moise..., dar apoi notează: ”Toți aceștia primind [o bună] mărturie pentru credinţa lor, n-au primit promisiunea” (11,39). Ce lipsea? Lipsea Isus, cel care – potrivit Scrisorii către Evrei – este începutul și desăvârșirea credinței (12,2).
De aceea, a reluat cardinalul, ”credința creștină nu constă numai în a crede în Dumnezeu: constă în a crede și în Cel pe care Dumnezeu l-a trimis. Atunci când, înainte de a săvârși o minune, Isus întreabă Crezi tu aceasta? și, după săvârșirea ei, afirmă Credința ta te-a mântuit, El nu se referă la o credință generică în Dumnezeu, ceea ce era evident în orice israelit, ci se referă la credința în El, în puterea dumnezeiască ce i-a fost acordată”.
Pe drumul spiritual al Adventului, a spus predicatorul la final, să mergem în întâmpinarea lui Cristos care vine cu un act de credință care este și o promisiune a lui Dumnezeu, așadar, o profeție: ”Lumea este în mâinile lui Dumnezeu și atunci când omul, abuzând de libertatea sa, va fi ajuns la fund, El va interveni ca să-l salveze. Da, va interveni ca să-l salveze: pentru acesta El a venit pe lume acum 2022 de ani”.