Sursa foto: vaticannews.va
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Sunt bucuros să vă întâlnesc pe voi care formaţi comunitatea academică de la Institutul Teologic Pontifical "Ioan Paul al II-lea" pentru Ştiinţele Căsătoriei şi Familiei. Mulţumesc Monseniorului Vincenzo Paglia - cred că are Premiul Nobel pentru creativitate! - marele cancelar al vostru, pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Îl salut pe preşedinte, Monseniorul Philippe Bordeyne, pe vicepreşedinţii secţiunilor extra urbe, pe distinşii profesori şi pe voi toţi, dragi studenţi şi studente, împreună cu perechile care au început cursul de formare permanentă la institut. Reprezentarea voastră internaţională scoate în evidenţă mărimea şi bogăţia reţelei care face parte din institut; ea reprezintă o resursă pentru Biserică şi pentru societate.
Au trecut cinci ani de când, cu motu proprio Summa familiae cura, am voit să "investesc" în această moştenire lăsată de Sfântul Ioan Paul al II-lea, care a întemeiat institutul în 1981. Am intenţionat să-i dau o nouă vigoare şi o dezvoltare mai amplă, pentru a răspunde la provocările care se prezintă la începutul celui de-al treilea mileniu. Această dezvoltare dorită - garantată de calitatea academică în disciplinele teologice şi în ştiinţele umane şi sociale - o simt deosebit de importantă, pentru că integrează competenţele necesare pentru a discerne valorile relaţionale proprii ale constelaţiei familiale. Teologia însăşi, pentru a fi la înălţimea acestei lărgiri, este chemată să elaboreze o viziune creştină a faptului de a fi părinţi, de a fi copii, de a fi fraţi - deci nu numai a legăturii conjugale -, care să corespundă experienţei familiale, în orizontul întregii comunităţi umane şi creştine. Şi cultura bunicilor, care este foarte importantă. De fapt, cultura credinţei este chemată să se măsoare, fără naivitate şi fără supunere, cu transformările care marchează conştiinţa actuală a raporturilor dintre bărbat şi femeie, dintre iubire şi generare, dintre familie şi comunitate.
Apreciez şi încurajez angajarea voastră de a duce înainte cu coerenţă şi creativitate proiectul magisterial care inspiră moştenirea sa şi actualizarea sa. Este o angajare care, zi de zi, umple de conţinut titlul de "pontifical" atribuit institutului, de înţeles în pregnanţa sa, adică a sluji Biserica pe urma slujirii lui Petru este darul pe care el îl primeşte şi, în acelaşi timp, îl transmite. Pentru aceasta ar greşi grav cine ar citi legătura sa reînnoită cu magisteriul viu în termeni de contrapoziţie faţă de misiunea primită cu instituirea sa originară. În realitate, sămânţa creşte şi generează flori şi roade. Dacă sămânţa nu creşte rămâne acolo ca o piesă de muzeu, dar nu creşte.
Misiunea Bisericii solicită astăzi cu urgenţă integrarea teologiei în legătura conjugală cu o teologie mai concretă a condiţiei familiale. Turbulenţele inedite, care în acest timp pun la încercare toate legăturile familiale, cer un discernământ atent pentru a percepe semnele înţelepciunii şi ale milostivirii lui Dumnezeu. Noi nu suntem profeţi de nenorocire, ci de speranţă. De aceea, luând în considerare motivele de criză, nu vom pierde din vedere niciodată nici semnele mângâietoare, uneori emoţionante ale capacităţilor pe care legăturile familiale continuă să le arate: în favoarea comunităţii de credinţă, a societăţii civile, a convieţuirii umane. Toţi am văzut cât sunt de preţioase, în momentele de vulnerabilitate şi de constrângere, tenacitatea, ţinerea, colaborarea legăturilor familiale.
Familia rămâne o "gramatică antropologică" de neînlocuit a afectelor umane fundamentale. Forţa tuturor legăturilor de solidaritate şi de iubire învaţă acolo, în familie, secretele sale. Când această gramatică este neglijată sau răscolită, întreaga ordine a relaţiilor umane şi sociale îndură rănile. Şi uneori sunt răni profunde, foarte profunde.
De exemplu: voluntariatul social, oare nu-şi trage simbolurile şi modalităţile celor mai bune relaţii ale sale din aceste legături generative şi fraterne ale iubirii? Protejarea celui lipsit de apărare, oare nu-şi are rădăcina în grija faţă de cel născut? Fraternitatea nu este o experienţă uşoară, desigur, dar există oare un mod mai bun al faptului de a fi născuţi ca fraţi şi surori pentru a ajunge să înţelegem sensul faptului de a fi - toţi şi toate - la fel de umani?
Iată, fraţilor şi surorilor, care sunt frontierele provocării care ne solicită să reluăm de la capăt firul iradierii tuturor componentelor iubirii familiale - nu numai cea de cuplu - pentru întreaga societate. Calitatea căsătoriei şi a familiei decide calitatea iubirii fiecărei persoane şi a legăturilor comunităţii umane însăşi. De aceea este responsabilitate fie a statului fie a Bisericii să asculte familiile, în vederea unei proximităţi afectuoase, solidare, eficace: care să le în munca pe care deja o fac pentru toţi, încurajând vocaţia lor pentru o lume mai umană, adică mai solidară şi mai fraternă. Trebuie să păzim familia dar nu s-o închidem, s-o facem să crească aşa cum trebuie să crească. A fi atenţi la ideologiile care se amestecă pentru a explica familia din punct de vedere ideologic. Familia nu este o ideologie, este o realitate. Şi o familie creşte cu vitalitatea realităţii. Dar atunci când vin ideologiile ca să explice sau să zugrăvească familia se întâmplă ceea ce se întâmplă şi se distruge tot. Există o familie care are acest har de bărbat şi femeie care se iubesc şi creează, şi pentru a înţelege familia trebuie să mergem mereu la concret, nu la ideologii. Ideologiile ruinează, ideologiile se amestecă pentru a face un drum de distrugere. Fiţi atenţi la ideologii!
Nu trebuie să aşteptăm ca familia să fie perfectă pentru a ne îngriji de vocaţia sa şi a încuraja misiunea sa. Căsătoria şi familia vor avea mereu imperfecţiuni, până când nu vom fi în cer. Noilor soţi le spun mereu: dacă vreţi, certaţi-vă, tot ceea ce vreţi, dar cu condiţia ca să faceţi pace înainte de a se termina ziua. Această capacitate de "a se reface" pe care o are familia în faţa dificultăţilor este un har, pentru că dacă nu se reface, "războiul rece" al zilei următoare este periculos. Şi totuşi, noi încredinţăm Domnului însăşi imperfecţiunea noastră, pentru că a scoate din harul sacramentului pentru o creatură căreia îi este încredinţată transmiterea sensului vieţii - nu numai a vieţii fizice - este "posibilul" lui Dumnezeu.
În această societate plină de crăpături, mult depinde de bucuria regăsită a aventurii familiale inspirate de Dumnezeu. Timp de treizeci de ani întruparea Fiului Unicul Născut a constat în a locui şi în a se înrădăcina în legăturile familiale şi comunitare ale condiţiei sale umane. Nu era un simplu timp de "aşteptare", era un timp de "înţelegere" cu condiţia umană cea mai comună, locuită cu privirea îndreptată spre "cele ale Tatălui" (cf. Lc 2,49). Vreau să vă relatez o experienţă pe care am avut-o în piaţa [Sfântul Petru], când făceam salutul în piaţă înainte de pandemie. Un cuplu, păreau tineri - 60 de ani de căsătorie! -, da, erau tineri, pentru că ea avea atunci 18 şi el 20, şi am spus: "Dar voi nu vă plictisiţi după atâţia ani? Vă simţiţi bine?". S-au privit, eu am rămas pe loc, şi apoi s-au întors, plângeau: "Ne iubim". A fost răspunsul după 60 de ani. Aceasta a fost cea mai bună, cea mai frumoasă teologie despre familie pe care am văzut-o.
Domnul să însoţească pasiunea credinţei voastre şi rigoarea inteligenţei voastre, în misiunea formidabilă de a susţine, a îngriji, a îmbucura - da, şi a îmbucura - această binecuvântare creaturală şi eclezială care este familia. Mă bucură să ştiu şi să percep că vă dedicaţi acestei angajări şi prin maturarea unui climat familial şi a unui spirit sinodal al comunităţii academice însăşi. Maica Domnului, care mai mult decât noi toţi este expertă în această legătură dintre misterul mântuitor al noii creaturi şi condiţia familială a afectelor umane, să vă însoţească şi să vă păzească. Din inimă vă binecuvântez, şi ca de obicei - pentru că papa este un cerşetor - vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
