Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Sunt bucuros să vă întâlnesc la încheierea întâlnirii despre "Sfinţenia astăzi", organizată de Dicasterul Cauzelor Sfinţilor. Salut şi mulţumesc cardinalului Marcello Semeraro, celorlalţi superiori, oficialilor, postulatorilor şi colaboratorilor. Vă salut pe voi toţi, care proveniţi din diferite părţi ale lumii, care aţi participat la aceste zile de studiu şi de reflecţie, favorizate de aportul multor referenţi valoroşi, exponenţi din lumea teologică, ştiinţifică, culturală şi mediatică.
Tema aleasă pentru întâlnire este în sintonie cu exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, care tinde "de a face să răsune încă o dată chemarea la sfinţenie, încercând s-o întrupăm în contextul actual, cu riscurile sale, provocările sale şi oportunităţile sale" (nr. 2). Această chemare este în inima Conciliului al II-lea din Vatican, care a dedicat un capitol întreg din Lumen gentium chemării universale la sfinţenie şi care afirmă: "Toţi credincioşii, de orice condiţie şi stare, sunt chemaţi de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui" (nr. 11). Şi astăzi este important să descoperim sfinţenia în poporul sfânt al lui Dumnezeu: în părinţii care-i cresc cu iubire pe copii, în bărbaţii şi în femeile care desfăşoară cu angajare munca zilnică, în persoanele care suportă o condiţie de infirmitate, în bătrânii care continuă să zâmbească şi să ofere înţelepciune. Mărturia unei conduite creştine virtuoase, trăită astăzi de atâţia discipoli ai Domnului, este pentru noi toţi o invitaţie de a răspunde personal la chemarea de a fi sfinţi. Sunt sfinţi "de la uşa de alături", pe care toţi îi cunoaştem.
Alături, sau mai bine zis, în mijlocul acestei mulţimi de credincioşi, pe care i-am definit "sfinţi de la uşa de alături" (Gaudete et exsultate, 7), există cei pe care Biserica îi indică drept modele, mijlocitori şi maeştri. Este vorba de sfinţii beatificaţi şi canonizaţi, care amintesc tuturor că a trăi evanghelia în plinătate este posibil şi este frumos. De fapt, sfinţenia nu este un program de eforturi şi de renunţări, nu înseamnă a face o "gimnastică spirituală", nu, este altceva; este înainte de toate experienţa de a fi iubiţi de Dumnezeu, de a primi gratuit iubirea sa, milostivirea sa. Acest dar divin ne deschide la recunoştinţă şi ne permite să trăim experienţa unei bucurii mari, care nu este emoţia de o clipă sau un simplu optimism uman, ci certitudinea de a putea înfrunta totul cu harul şi îndrăzneala care provin de la Dumnezeu.
Fără această bucurie credinţa se reduce la un exerciţiu oprimant şi trist; dar nu se devine sfinţi cu "faţă posomorâtă": este nevoie de o inimă bucuroasă şi deschisă la speranţă. Despre această sfinţenie bogată de bună dispoziţie ne dă exemplu neo-fericitul Ioan Paul I. Pentru adolescenţi şi tineri este un model de bucurie creştină şi fericitul Carlo Acutis. Şi mereu ne edifică în personalitatea sa evanghelică "bucuria perfectă" a Sfântului Francisc de Assisi.
Sfinţenia răsare din viaţa concretă a comunităţilor creştine. Sfinţii nu provin dintr-o "lume paralelă"; sunt credincioşi care aparţin poporului credincios al lui Dumnezeu şi sunt inseraţi în cotidianitatea făcută din familie, studiu, muncă, viaţă socială, economică şi politică. În toate aceste contexte, sfântul sau sfânta merge şi acţionează fără temeri sau închideri, îndeplinind în fiecare circumstanţă voinţa lui Dumnezeu. Este important ca fiecare Biserică particulară să fie atentă să perceapă şi să valorizeze exemplele de viaţă creştină formate în cadrul poporului lui Dumnezeu, care din totdeauna are un "fler" deosebit pentru a recunoaşte aceste modele de sfinţenie, martori extraordinari ai evangheliei. De aceea, trebuie ţinut în consideraţie justă consensul oamenilor în jurul acestor figuri exemplare din punct de vedere creştin. De fapt, credincioşii sunt înzestraţi de harul divin al unei percepţii spirituale incontestabile pentru a găsi şi a recunoaşte în existenţa concretă a unor botezaţi exercitarea eroică a virtuţilor creştine. Fama sanctitatis nu provine în primul rând de la ierarhie, ci de la credincioşi. Poporul lui Dumnezeu, în diferitele sale componente, este protagonistul lui fama sanctitatis, adică al opiniei comune şi răspândite printre credincioşi cu privire la integritatea de viaţă a unei persoane, percepută ca martor al lui Cristos şi al fericirilor evanghelice.
Totuşi, este necesar de verificat ca această faimă de sfinţenie să fie spontană, stabilă, durabilă şi răspândită într-o parte semnificativă a comunităţii creştine. Ea este, de fapt, genuină atunci când rezistă la schimbările timpului, la modele momentului, şi generează mereu efecte salutare pentru toţi, aşa cum putem constata în evlavia populară.
În zilele noastre, accesul corect la mijloacele de comunicare poate favoriza cunoaşterea trăirii evanghelice a unui candidat la beatificare sau la canonizare. Totuşi, în folosirea mijloacelor digitale, îndeosebi a reţelelor sociale, poate exista riscul de forţări şi mistificări dictate de interese mai puţin nobile. Aşadar este nevoie de un discernământ înţelept şi perspicace al tuturor celor care se ocupă de calitatea faimei de sfinţenie. Pe de altă parte, un element care dovedeşte fama sanctitatis sau fama martirii este întotdeauna fama signorum. Când credincioşii sunt convinşi de sfinţenia unui creştin, recurg - chiar masiv şi pasionat - la mijlocirea sa cerească; ascultarea rugăciunii din partea lui Dumnezeu reprezintă o confirmare a acestei convingeri.
Iubiţi fraţi şi surori, sfinţii sunt perle preţioase; sunt mereu vii şi actuali, nu pierd niciodată valoarea, pentru că reprezintă un comentariu fascinant al evangheliei. Viaţa lor este ca un catehism prin imagini, ilustrarea veştii bune pe care Isus a adus-o omenirii: că Dumnezeu este Tatăl nostru şi îi iubeşte pe toţi cu iubire imensă şi duioşie infinită. Sfântul Bernard spunea că, gândindu-se la sfinţi, simţea cum arde "de dorinţe mari" (Disc. 2; Opera Omnia Cisterc. 5, 364 şu). Exemplul lor să lumineze minţile femeilor şi bărbaţilor din timpul nostru, reînsufleţind credinţa, animând speranţa şi aprinzând caritatea, pentru ca fiecare să se simtă atras de frumuseţea evangheliei şi nimeni să nu se rătăcească în ceaţa non-sensului şi a disperării.
Nu vreau să termin fără a face o referinţă la o dimensiune a sfinţeniei căreia i-am dedicat un mic capitol în Gaudete et exsultate: simţul umorului. Cineva spune: "Un sfânt trist este un trist sfânt". A şti să ne bucurăm de viaţă cu simţul umorului, pentru că a lua partea vieţii care ne face să râdem, asta uşurează sufletul. Şi există o rugăciune pe care vă recomand s-o spuneţi - eu de peste 40 de ani o spun în fiecare zi - rugăciunea Sfântului Thomas More: este curios, el cere ceva pentru sfinţenie, dar începe spunând: "Doamne, dă-mi o digestie bună şi ceva de digerat". Merge la concret, dar ia tocmai umorul de acolo. Rugăciunea este în nota 101 din Gaudete et exsultate, acolo este rugăciune, pentru ca voi s-o puteţi spune.
Doresc ca aprofundările şi solicitările întâlnirii voastre să poată ajuta Biserica şi societatea de a percepe semnele de sfinţenie pe care Domnul nu încetează să le trezească, uneori şi pentru vieţile cele mai negândite. Vă mulţumesc pentru munca voastră! O încredinţez mijlocirii materne a Mariei, Regina tuturor sfinţilor, şi vă binecuvântez din inimă. Şi apoi, deja v-a implicat cardinalul Semeraro să vă rugaţi pentru mine; pentru aceasta n-o spun, a spus-o el! Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
