Magisteriul Bisericii este un flux continuu
De Gerhard Ludwig Müller
La 30 aprilie Biserica celebrează comemorarea sfântului Pius al V-lea, papă. Pontiful, Antonio Michele Ghisleri, este şi patronul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Publicăm aproape în întregime omilia ţinută pentru această ocazie de cardinalul prefect al congregaţiei.
"Rar într-un Papă principele a trecut în linia a doua în faţa preotului ca în fiul sfântului Dominic, care acum şedea pe catedra sfântului Petru. Numai un lucru îi stătea la inimă: mântuirea sufletelor. În slujba acestei misiuni el şi-a pus toată activitatea sa şi asupra exigenţelor aceleiaşi misiuni el calcula valoarea oricărei instituţii şi acţiuni". Aşa îl amintea istoricul Ludwig von Pastor pe Pius al V-lea, a cărui comemorare Biserica o celebrează la 30 aprilie.
Sfântul papă a început de la însăşi persoana sa acea operă de reformă a curiei romane pe care Conciliul din Trento o încredinţase Pontifului. Dacă n-a putut să aibă colaborarea cardinalului Carol Borromeu în a ţine piept opoziţiilor care au apărut imediat, a fost numai pentru că sfântul episcop de Milano a făcut apel la propria îndatorire de a rămâne lângă turma încredinţată lui.
A întreprins multe iniţiative pentru a apăra şi a propaga credinţa. A insistat pentru ca episcopii să respecte obligaţia reşedinţei şi a vizitelor pastorale frecvente, favorizând întemeierea de seminarii şi reuniunea de sinoade. Convins că opera Conciliului din Trento trebuia să se exprime prin demonstraţia practică a unităţii tradiţiei dogmatice a Bisericilor din Orient, din Occident şi din epoca medievală cu antichitatea, a decretat pentru cei patru Învăţători greci aceleaşi onoruri liturgice acordate deja celor patru Învăţători latini. Şi a extins conceptul de Învăţător al Bisericii pentru a-l putea atribui şi sfântului Toma de Aquino. A dispus publicarea Catehismului Roman (1566), a Breviarului (1568) şi a Liturghierului (1570). Printre diferitele comisii de cardinali pe care le-a instituit, una a fost delegată să conducă evanghelizarea popoarelor din America, din Africa şi din Asia. Şi dacă, pentru a evita ulterioara lepădare a credincioşilor provocată de Reforma protestantă, a adoptat Inchiziţia ca mijloc considerat potrivit pentru asta, a fost mereu precaut faţă de acele exprimări ale puterii politice care, ca în cazul răsunător al lui Filip al II-lea al Spaniei, se foloseau de ele pentru realizarea deplină a intereselor lor cezaro-papiste.
Se înţelege bine, dintr-un punct de vedere istoric, pentru ce sfântul Pius al V-lea, în fidelitate faţă de indicaţiile încredinţate de Conciliul din Trento, a continuat opera demarată de Paul al III-lea în 1542, când a voit Sfânta Inchiziţie Romană şi Universală, cu intenţia de a veghea pentru ca "pretutindeni credinţa catolică să înflorească şi să se dezvolte şi orice perversitate eretică să fie alungată de la credincioşii creştini" (bula Licet ab initio). Şi se înţelege bine pentru ce, în 1965, Paul al VI-lea, după modificările precedente aduse de sfântul Pius al X-lea şi Benedict al XV-lea la începutul secolului al XX-lea, a voit s-o caracterizeze altfel, aşa încât asupra intenţiei punitive a condamnării să prevaleze cea pozitivă a corectării erorilor, pe baza principiului conform căruia "credinţa se apără mai bine, promovând învăţătura" (Integre servandae).
În înţelegerea realităţii Bisericii, Conciliul al II-lea din Vatican a schiţat o ecleziologie de comuniune şi astfel a favorizat depăşirea unei concepţii pur legaliste, clericale şi autoritare despre Biserică, respingând extrema opusă a congregaţionalismului: ideea greşită despre Biserică drept o comunitate religioasă susţinută de iniţiativa umană. Misiunea care ne aşteaptă astăzi constă în a traduce în realitate această concepţie reînnoită despre biserică şi în a promova o mentalitate care să înveţe din nou să se perceapă unitatea sacramentală originară dintre societatea exterioară şi comuniunea interioară a harului, dintre carisme şi slujiri şi funcţii sacramentale, dintre cler şi laici. Colaborarea tuturor la misiunea Bisericii nu prejudiciază misiunea specifică a slujirii sacramentale, aşa cum colegialitatea episcopilor nu diminuează proeminenţa Papei.
În 1958, cardinalii reuniţi în conclav l-au ales pe Angelo Giuseppe Roncalli pentru vârsta sa înaintată, pentru ca să fie un Papă de tranziţie. În anii săi scurţi de pontificat, Ioan al XXIII-lea a făcut cea mai importantă tranziţie pe care Biserica a cunoscut-o în ultimele secole.
Cât priveşte Karol Wojtyła, cardinalul Joseph Ratzinger a mărturisit astfel în raport cu atentatul suferit de Pontif la 13 mai 1981: "Nu putea să fie ca acest mare Papă - într-adevăr un om de la această oră, dăruit nouă de Dumnezeu - să ne fie luat chiar în momentul în care el, cu toată forţa credinţei şi a experienţelor sale, tocmai începuse să deschidă Bisericii, creştinătăţii, ba chiar omenirii, din nou calea spre Dumnezeu şi, de aici, spre demnitatea omului. Noi aveam nevoie de el, pur şi simplu; puterile întunericului nu putea să fie aşa de puternice încât să ni-l ia" (L`Osservatore Romano, 27 aprilie 2014).
"Sfântul Ioan al XXIII-lea şi sfântul Ioan Paul al II-lea au avut curajul de a privi rănile lui Isus, de a atinge mâinile sale rănite şi coasta sa străpunsă". Rănile sale "sunt scandal pentru credinţă, dar sunt şi verificarea credinţei". Cel care asumă rănile lui Isus în propriul trup muritor, pentru ca Biserica sa să poată fi edificată, devine martor credibil al credinţei în el. Aceasta este marca distinctivă a sfinţeniei creştine. "Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea au colaborat cu Duhul Sfânt pentru a reface şi a actualiza Biserica după fizionomia sa originară, fizionomia pe care i-au dat-o sfinţii în decursul secolelor" (Papa Francisc, Omilia din 27 aprilie 2014).
A scris Papa Francisc în enciclica Lumen fidei: "Ca slujire adusă unităţii credinţei şi transmiterii sale integrale, Domnul a dat Bisericii darul succesiunii apostolice. Prin intermediul său, este garantată continuitatea amintirii Bisericii şi este posibil să se ia cu certitudine din izvorul curat din care izvorăşte credinţa. Garanţia conexiunii cu originea este dată, aşadar, de persoane vii şi asta corespunde credinţei vii pe care Biserica o transmite. Ea se sprijină pe fidelitatea martorilor care au fost aleşi de Domnul pentru această misiune. Pentru aceasta, Magisteriul vorbeşte mereu în ascultare faţă de Cuvântul originar pe care se bazează credinţa şi este credibil pentru că se încrede în Cuvântul pe care-l ascultă, îl păstrează şi-l expune . În discursul de rămas-bun adresat bătrânilor din Efes, la Milet, preluat de sfântul Luca în Faptele Apostolilor, sfântul Paul mărturiseşte că a îndeplinit misiunea încredinţată lui de Domnul de a vesti «tot planul lui Dumnezeu» (Fap 20,27). Graţie Magisteriului Bisericii poate ajunge la noi în mod integral acest plan şi cu el bucuria de a-l putea îndeplini în plinătate" (nr. 49).
În structurarea armonioasă a acestui trup bine închegat şi legat în diferitele sale mădulare (cf. Ef 4,16), la Magisteriul ordinar al Succesorului lui Petru participă în mod direct Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Acţionând în strânsă conexiune şi dialog cu celelalte dicasterii ale Curiei Romane, cu episcopii şi conferinţele episcopale, precum şi cu diferiţi teologi din toată lumea, ea oferă Papei un sprijin indispensabil în misiunea primită de el de la Domnul de a-i întări pe fraţi în credinţă (cf. Lc 22,32).
(După L`Osservatore romano, 1 mai 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:www.ercis.ro
