Sfântul Augustin ne-a lăsat în Confesiunile sale următoarea afirmaţie: „Fericită este creatura care nu a cunoscut altă stare decât cea în care se află!” (Confesiuni, XII, 10, 11). E puţin probabil ca cineva să se recunoască în această frază, şi totuşi înclin să cred că există o stare pe care o putem trăi sporadic, ce ne apropie mult de ceea ce vrea să spună episcopul de Hipona. Mă gândesc la acea stare în care faptul de a fi ne este suficient. Să fii şi atât! Ce odihnă! Cine îşi mai îngăduie astăzi să se bucure de acest răgaz? Ne pândeşte riscul de a fi judecaţi imediat că pierdem timpul, atunci când sunt atâtea de făcut. Poate că Maria din Betania, care într-o zi şi-a permis tihna de a se aşeza la picioarele lui Isus pentru a-i asculta cuvântul, în timp ce sora sa, Marta, „era ocupată cu multele griji ale casei” (Lc 10,40), se abandonase tocmai acelei stări depline a fiinţei în care ne lăsăm uneori cuprinşi de Dumnezeu.
După o perioadă în care a gustat din amarul destrămării sale sufleteşti, Augustin a înţeles că „sufletul este purtat de iubire ori încotro este purtat” (De civitate Dei, XII, 28) şi că nu-şi poate afla odihna decât în Dumnezeu: „Căci pentru tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine... Această odihnă este locul regăsirii noastre” (Confesiuni, I, 1; XIII, 9).
Sufletul suferă doar de lipsa iubirii. Oricât am încerca să-i umplem golul cu bunuri, experienţe, aprecieri, diplome, ocupaţii, în adâncul nostru tot suspinul său se va auzi. De altfel, lucrurile din afară ne cheamă în toate părţile, ne destramă şi ne obosesc. Sunt prea multe, iar fiinţa noastră este una, cum să se rupă fără durere? Pătimim existenţial, dar căutăm doar soluţii fizice, chimice, psihologice, iar asta nu face decât să ne adâncească suferinţa. Nu am învăţat încă cum să facem ca informaţiile ştiinţifice şi spirituale să devină stări interioare, benefice atât sufletului, cât şi trupului nostru. Pentru asta avem nevoie de „puţină mistică”, „un ingredient” care îi cam lipseşte lumii noastre.
Constantin Noica a scris într-o cărticică intitulată Mathesis sau bucuriile simple: „Mi se pare, câteodată, că nu suntem noi oamenii adevăraţi. Suntem un fel de schiţă, o încercare pentru umanitatea care ar fi trebuit să fie sau care va fi, poate, vreodată. Cel care ne-a făcut s-a gândit la altă umanitate şi a pus până şi în inimile noastre nostalgia altor forme de viaţă, mai reuşite decât cele de azi. E bine să ne amintim că nu suntem decât drumul către altceva... Numai misticii cunosc tainele corpului şi imnurile prin care să-l însufleţească. Ei singuri ştiu să-şi treacă voinţa în sânge”.
Mântuitorul nostru ne-a învăţat că „viaţa este mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Lc 12,23). Putem bănui că acest „mai mult” la care se referă Isus are de-a face şi cu evoluţia conştiinţei fiecăruia dintre noi înspre „puţină mistică”, în sensul depăşirii stadiilor inferioare ale dezvoltării umane şi spirituale, care nu vor reuşi niciodată să ne transforme din interior şi să ne facă să atingem esenţa vieţii.
Să învăţăm să stăm în fiinţă, nu doar să trecem pe lângă ea! Să ne bucurăm şi să fim recunoscători că existăm, şi atât! Vom vedea că în această stare „totul este exact aşa cum ar trebui să fie”; năpădiţi de uimire şi încântare, vom trăi, recunoscători, sensul deplin al cuvântului acasă, aşa cum îl înţelege Richard Rohr în Căderea întru înălţare: „Acasă este atât începutul, cât şi sfârşitul. Acasă nu este un concept emoţional, ci o busolă interioară şi, în acelaşi timp, o Stea a Nordului. E o metaforă pentru suflet”.
