de Luigi Maria Epicoco
Există lucruri care la o lectură atentă a Evangheliei n-ar trebui să ne scape. Unul dintre acestea se referă la alegerea originală a lui Isus de a implica grupul prietenilor "săi", Petru, Iacob şi Ioan, în câteva experienţe fundamentale din viaţa sa publică: Schimbarea la Faţă (Mt 17,1-8; Mc 9,2-8; Lc 9,28-36), învierea fiicei lui Iair (Mt 9,18-26; Mc 5,21-43; Lc 8,40-56) şi rugăciunea din Ghetsemani (Mt 26,36-46; Mc 14,32-42; Lc 22,39-46).
În fiecare din aceste episoade, Evanghelia notează "Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan". Am putea spune că aceste relatări evanghelice sunt trei evenimente sinodale, trei experienţe pe care Isus vrea în mod deliberat ca să fie trăite într-o dinamică relaţională. Reflecţia eclezială a ştiut să citească de-a lungul secolelor raportul teologic intim care există între aceste trei evenimente. Îndeosebi a intuit că ora luminii de pe Tabor este acolo pentru a se contrapune orei întunericului din Ghetsemani şi de pe Calvar. De fapt, comemorarea acestei lumini îi face pe discipoli să străbată întunericul pătimirii şi al morţii lui Cristos. Această comemorare ar fi un soi de ultim avanpost care îi va reţine pe discipoli să nu săvârşească ceea ce va săvârşi în schimb Iuda cedând în faţa disperării şi a simţului de vină luându-şi viaţa (Mt 27,3-10).
În afară de asta, trebuie spus că lumina Schimbării la Faţă ar fi rămas o evanescenţă în experienţa discipolilor dacă nu li s-ar fi întâmplat tragedia pătimirii. De fapt, amintirea luminii de pe Tabor susţine contralovitura întunericului dens al Crucii. Dar atât lumina cât şi întunericul rămân experienţe semnificative numai dacă sunt trăite împreună. Într-o lume ca a noastră, caracterizată de un individualism dominant, Isus prin mărturia Evangheliei pare să ne indice necesitatea de a restabili relaţii unde lumina şi întunericul pot să fie trăite în manieră relevantă.
Convertirea sinodală la care Papa Francisc cheamă toată Biserica nu se referă pur şi simplu la o regândire a gestiunii ecleziale, ci se referă la convingerea că fără Biserică, adică fără comuniunea, fără împletirea relaţională misterioasă care face Biserica însăşi sacrament universal de mântuire, nu poate exista pentru niciunul dintre noi posibilitatea de a trăi evenimente care pot marca în mod radical destinul vieţii noastre. Bucuria şi durerea, dacă sunt trăite în manieră sinodală, păstrează un potenţial de mântuire şi reţin o particularitate umană.
În sfârşit, vestea bună a "Sinodului Schimbării la Faţă" se află în faptul că discuţiile înregistrate, deşi în afara drumului ("Învăţătorule, este bine pentru noi să fim aici. Să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie", Lc 9,33), nu-l împiedică pe Dumnezeu să vorbească restabilind adevărul lucrurilor ("Acesta este Fiul meu cel ales, ascultaţi de el!", Lc 9,35), şi conducând Biserica la singurul lucru la care trebuie să aspire mereu: primatul lui Cristos. "Îndată ce a încetat vocea, Isus se afla singur" (Lc 9,36).
(După L'Osservatore Romano, 6 august 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
