A asculta cu urechea inimii
Iubiţi fraţi şi surori,
Anul trecut am reflectat asupra necesităţii de "a merge şi a vedea" pentru a descoperi realitatea şi a o putea relata pornind de la experienţa evenimentelor şi de la întâlnirea cu persoanele. Continuând pe această linie, doresc acum să îndrept atenţia spre un alt verb, "a asculta", decisiv într-o gramatică a comunicării şi condiţie a unui dialog autentic.
De fapt, pierdem capacitatea de a asculta pe cel pe care-l avem în faţa noastră, fie în ţesătura normală a raporturilor zilnice, fie în dezbaterile despre cele mai importante teme ale trăirii civile. În acelaşi timp, ascultarea cunoaşte o nouă dezvoltare importantă în domeniul comunicativ şi informativ, prin diferitele oferte de podcast şi chat audio, confirmând că ascultarea rămâne esenţială pentru comunicarea umană.
Un medic ilustru, obişnuit să vindece rănile sufletului, a fost întrebat care este cea mai mare nevoie a fiinţelor umane. A răspuns: "Dorinţa nemărginită de a fi ascultaţi". O dorinţă care adesea rămâne ascunsă, dar care interpelează pe oricine este chemat să fie educator sau formator, sau desfăşoară oricum un rol de comunicator: părinţii şi profesorii, păstorii şi lucrătorii pastorali, lucrătorii din informaţie şi cei care prestează un serviciu social sau politic.
A asculta cu urechea inimii
Din paginile biblice învăţăm că ascultarea nu are numai semnificaţia unei percepţii acustice, ci este în mod esenţial legată de raportul dialogic între Dumnezeu şi omenire. "Shema’ Israel – Ascultă, Israel" (Dt 6,4), începutul primei porunci din Torah, este repropus încontinuu în Biblie, până acolo încât sfântul Paul va afirma că "credinţa vine din ascultare" (Rom 10,17). De fapt, iniţiativa este a lui Dumnezeu care ne vorbeşte, căruia noi îi răspundem ascultându-l; şi, în fond, şi această ascultare vine de la harul său, aşa cum se întâmplă nou-născutului care răspunde la privirea şi la vocea mamei şi a tatălui. Printre cele cinci simţuri, cel privilegiat de Dumnezeu pare să fie tocmai auzul, probabil pentru că este mai puţin invaziv, mai discret decât vederea, aşadar lasă fiinţa umană mai liberă.
Ascultarea corespunde stilului umil al lui Dumnezeu. Este acea acţiune care îi permite lui Dumnezeu să se reveleze ca Acela care, vorbind, îl creează pe om după chipul său, şi ascultând îl recunoaşte ca interlocutor propriu. Dumnezeu îl iubeşte pe om: pentru aceasta îi adresează Cuvântul, pentru aceasta "îşi apleacă urechea" pentru a-l asculta.
Dimpotrivă, omul tinde să alunge relaţia, să întoarcă spatele şi "să închidă urechile" pentru a nu trebui să asculte. Refuzul de a asculta adesea ajunge să devină agresivitate faţă de celălalt, aşa cum li s-a întâmplat ascultătorilor diaconului Ştefan care, astupându-şi urechile, s-au năpustit toţi împreună împotriva lui (cf. Fap 7,57).
Aşadar, pe de o parte este mereu Dumnezeu cel care se revelează comunicându-se gratuit, pe de altă parte este omul căruia îi este cerut să se sintonizeze, să asculte. Domnul îl cheamă explicit pe om la o alianţă de iubire, pentru ca el să poată deveni pe deplin ceea ce este: chip şi asemănare a lui Dumnezeu în capacitatea sa de a asculta, de a primi, de a da spaţiu celuilalt. În fond, ascultarea este o dimensiune a iubirii.
Pentru aceasta Isus îi cheamă pe discipolii săi să verifice calitatea ascultării lor. "Vedeţi, aşadar, cum ascultaţi" (Lc 8,18): aşa îi îndeamnă după ce a relatat parabola semănătorului, lăsând să se înţeleagă că nu este suficient a asculta, trebuie făcut bine acest lucru. Numai cel care primeşte Cuvântul cu inima "frumoasă şi bună" şi îl păstrează cu fidelitate aduce roade de viaţă şi de mântuire (cf. Lc 8,15). Numai acordând atenţie celui pe care-l ascultăm, la ceea ce ascultăm, la cum ascultăm, putem creşte în arta de a comunica, al cărei centru nu este o teorie sau o tehnică, ci "capacitatea inimii care face posibilă proximitatea" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 171).
Toţi avem urechi, dar de atâtea ori şi cel care are un auz perfect nu reuşeşte să-l asculte pe celălalt. De fapt, există o surzenie interioară, mai rea decât cea fizică. De fapt, ascultarea nu se referă numai la simţul auzului, ci la toată persoana. Adevăratul sediu al ascultării este inima. Regele Solomon, deşi foarte tânăr, s-a dovedit înţelept pentru că a cerut Domnului să-i dea "o inimă care ascultă" (1Rg 3,9). Şi Sfântul Augustin invita la ascultarea cu inima (corde audire), la primirea cuvintelor nu exterior în urechi, ci spiritual în inimi: "Să nu aveţi inima în urechi, ci urechile în inimă"[1]. Şi Sfântul Francisc de Assisi îndemna pe fraţii săi să "aplece urechea inimii"[2].
De aceea, prima ascultare de redescoperit atunci când se caută o comunicare adevărată este ascultarea de sine, de propriile exigenţe mai adevărate, cele înscrise în interiorul fiecărei persoane. Şi nu se poate decât să se repornească ascultând ceea ce ne face unici în creaţie: dorinţa de a fi în relaţie cu ceilalţi şi cu Celălalt. Nu suntem făcuţi pentru a trăi ca atomi, ci împreună.
Ascultarea drept condiţie a bunei comunicări
Există o folosire a auzului care nu este o adevărată ascultare, ci opusul său: a trage cu urechea. De fapt, o ispită mereu prezentă şi care astăzi, în timpul lui social web, pare să se fi acutizat este aceea de a trage cu urechea şi a spiona, instrumentalizându-i pe ceilalţi pentru un interes al nostru. Dimpotrivă, ceea ce face comunicarea bună şi pe deplin umană este tocmai ascultarea celui pe care-l avem în faţa noastră, faţă în faţă, ascultarea celuilalt de care ne apropiem cu deschidere leală, încrezătoare şi onestă.
Lipsa de ascultare, pe care o experimentăm de atâtea ori în viaţa zilnică, apare din păcate evidentă şi în viaţa publică, unde, în loc de a ne asculta, adesea "ne vorbim pe la spate". Acesta este simptom al faptului că, mai mult decât adevărul şi binele, se caută consensul; mai mult decât la ascultare, suntem atenţi la audience. În schimb, buna comunicare nu încearcă să impresioneze publicul cu gluma cu efect, cu scopul de a-l ridiculiza pe interlocutor, ci acordă atenţie motivaţiilor celuilalt şi încearcă să ducă la perceperea complexităţii realităţii. Este trist atunci când, şi în Biserică, se formează grupări ideologice, ascultarea dispare şi lasă locul la contrapoziţii sterile.
În realitate, în multe dialoguri noi nu comunicăm deloc. Pur şi simplu aşteptăm ca să termine celălalt de vorbit pentru a impune punctul nostru de vedere. În aceste situaţii, aşa cum notează filozoful Abraham Kaplan[3], dialogul este un duolog, un monolog pe două voci. În schimb, în adevărata comunicare eul şi tu-ul sunt ambii "în ieşire", îndreptaţi unul spre celălalt.
Aşadar, ascultarea este primul ingredient indispensabil al dialogului şi al bunei comunicări. Nu se comunică dacă mai întâi nu s-a ascultat şi nu se face bun jurnalism fără capacitatea de a asculta. Pentru a oferi o informaţie solidă, echilibrată şi completă este necesar de a asculta îndelung. Pentru a relata un eveniment sau a descrie o realitate într-un reportage este esenţial a şti să se asculte, dispuşi chiar de a schimba idea, de a modifica propriile ipoteze de pornire.
De fapt, numai dacă se iese din monolog se poate ajunge la acea concordanţă de voci care este garanţie a unei adevărate comunicări. A asculta mai multe surse, "a nu se opri la primul local" – aşa cum învaţă experţii meseriei – asigură credibilitate şi seriozitate informaţiilor pe care le transmitem. A asculta mai multe voci, a ne asculta, şi în Biserică, între fraţi şi surori, ne permite să exercităm arta discernământului, care apare mereu drept capacitatea de a ne orienta într-o simfonie de voci.
Dar de ce să înfruntăm truda ascultării? Un mare diplomat al Sfântului Scaun, cardinalul Agostino Casaroli, vorbea despre "martiriu al răbdării", necesar pentru a asculta şi a fi ascultaţi în tratativele cu interlocutorii mai dificili, cu scopul de a obţine cel mai bun bine posibil în condiţii de limitare a libertăţii. Dar şi în situaţii mai puţin dificile, ascultarea cere mereu virtutea răbdării, împreună cu capacitatea de a ne lăsa surprinşi de adevăr, fie el şi numai un fragment de adevăr, în persoana pe care o ascultăm. Numai uimirea permite cunoaşterea. Mă gândesc la curiozitatea infinită a copilului care priveşte la lumea înconjurătoare cu ochii holbaţi. A asculta cu această dispoziţie a sufletului – uimirea copilului în conştiinţa unui adult – este mereu o îmbogăţire, pentru că va exista mereu un lucru, chiar minim, pe care-l voi putea învăţa de la celălalt şi a-l pune în practică în viaţa mea.
Capacitatea de a asculta societatea este deosebit de preţioasă în acest timp rănit de lunga pandemie. Atâta neîncredere acumulată anterior faţă de "informaţia oficială" a provocat şi o "infodemie", în care este tot mai greu de a face credibilă şi transparentă lumea informaţiei. Trebuie aplecată urechea şi asculta în profunzime, mai ales dificultăţile sociale mărite de încetinirea sau de încetarea multor activităţi economice.
Şi realitatea migraţiilor forţate este o problemă complexă şi nimeni nu are reţeta promptă pentru a o rezolva. Repet că, pentru a învinge prejudecăţile despre migranţi şi a topi împietrirea inimilor noastre, ar trebui încercat să se asculte istoriile lor. A da un nume şi o istorie fiecăruia dintre ei. Mulţi jurnalişti buni fac deja asta. Şi mulţi alţii ar vrea să facă asta, numai dacă ar putea. Să-i încurajăm! Să ascultăm aceste istorii! Apoi fiecare va fi liber să susţină politicile migratoare pe care le va considera mai adecvate pentru propria ţară. Dar vom avea în faţa ochilor, în orice caz, nu nişte numere, nu nişte invadatori periculoşi, ci feţe şi istorii de persoane concrete, priviri, aşteptări, suferinţe ale bărbaţilor şi femeilor care trebuie ascultaţi.
A ne asculta în Biserică
Şi în Biserică există atâta nevoie de a asculta şi de a ne asculta. Este darul cel mai preţios şi generativ pe care-l putem oferii unii altora. Noi, creştinii, uităm că slujirea ascultării ne-a fost încredinţată de Cel care este auditorul prin excelenţă, la opera căruia suntem chemaţi să participăm. "Noi trebuie să ascultăm prin urechea lui Dumnezeu, dacă vrem să putem vorbi prin Cuvântul său"[4]. Aşa ne aminteşte teologul protestant Dietrich Bonhoeffer că prima slujire care trebuie dată celorlalţi în comuniune constă în a le da ascultare. Cine nu ştie să-l asculte pe fratele foarte repede nu va mai fi capabil să-l asculte nici pe Dumnezeu[5].
În acţiunea pastorală, cea mai importantă lucrare este "apostolatul urechii". A asculta, înainte de a vorbi, aşa cum îndeamnă apostolul Iacob: "Fiecare om să fie prompt la ascultare, încet la vorbire" (1,19). A da gratuit un pic din propriul timp pentru a asculta persoanele este primul gest de caritate.
De puţin timp a fost demarat un proces sinodal. Să ne rugăm pentru ca să fie o mare ocazie de ascultare reciprocă. De fapt, comuniunea nu este rezultatul strategiilor şi programelor, ci se edifică în ascultarea reciprocă între fraţi şi surori. Ca într-un cor, unitatea nu cere uniformitatea, monotonia, ci pluralitatea şi varietatea vocilor, polifonia. În acelaşi timp, fiecare voce din cor cântă ascultând celelalte voci şi în relaţie cu armonia ansamblului. Această armonie este creată de compozitor, dar realizarea sa depinde de simfonia tuturor şi a fiecărei voci.
Având conştiinţa de a participa la o comuniune care ne precedă şi ne include, putem redescoperi o Biserică simfonică, în care fiecare este în măsură să cânte cu propria voce, primind ca dar pe cele ale celorlalţi, pentru a manifesta armonia ansamblului pe care îl compune Duhul Sfânt.
Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, 24 ianuarie 2022, comemorarea sfântului Francisc de Sales
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] «Nolite habere cor in auribus, sed aures in corde» (Sermo 380, 1: Nuova Biblioteca Agostiniana 34, 568).
[2] Scrisoare către tot Ordinul: Fonti Francescane, 216.
[3] Cf. The life of dialogue, în J. D. Roslansky ed., Communication. A discussion at the Nobel Conference, North-Holland Publishing Company - Amsterdam 1969, 89-108.
[4] D. Bonhoeffer, La vita comune, Queriniana, Brescia 2017, 76.
[5] Cf. ibid., 75.
