(1914-1995)
Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914 în satul Bobota, din Comitatul Sălaj, în familia preotului greco-catolic Valentin Coposu, doctor în Teologie, prieten și colaborator al lui Iuliu Maniu și reprezentatnt al cercului Șimleul Silvaniei la Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
Familia sa a fost foarte activă politic și a susținut lupta pentru recunoașterea drepturilor românilor din Imperiul Austro-Ungar, prin intermediul Partidului Național Român.
Amintindu-și despre înaintașii săi, Corneliu Coposu povestește: „Bunicul meu dinspre tată se numea Grigore Coposu, era tot preot și prieten bun de familie și de vecinătate cu Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român din Transilvania... La alegerile din 1906, care s-au desfășurat cu multă violență, atît candidatul Partidului Național Român din Transilvania, cît și bunicul meu din partea tatălui, Grigore Coposu, au fost bătuți strașnic de către oficialitățile maghiare”. (...) „Mama era fiică de preot; tatăl ei era protopopul Iulian Anceanu, paroh și protopop în Surduc, județul Sălaj. Bunicul dinspre mamă se trăgea dintr-o familie înnobilată, care purta cu mîndrie titlul de Ciolt, deci Anceanu de Ciolt...Străbunicul meu dinspre mamă era protopopul Gavril Vaida, care purta și el titlul nobil de Glod, era văr primar cu Alexandru Vaida-Voievod și făceau parte dintre fruntașii Partidului Național din epoca aceea, fiind mare adept al pasivismului politic”. (Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, București: Editura Vremea, 2014, p. 32)
Primele clase, Corneliu Coposu le-a făcut la școala confesională română unită din Bobota, unde a fost înscris la 15 septembrie 1919 și pe care a terminat-o la 28 martie 1923. A intrat apoi la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, după ce înainte a urmat clasa a cincea în particular și după ce a obținut o dispensă de vârstă.
La doar șaisprezece ani, devine student la Facultatea de Drept și Științe de Stat din Cluj. După absolvire, în 1934, s-a înscris la doctorat, pe care îl obține după trei ani. La Cluj, Corneliu Coposu a înființat în 1933 filia PNȚ, iar în 1935 a fost ales președinte al Uniunii Studenților Democrați din Universitate și președinte al Tineretului Național Țărănesc. Și, ca o curiozitate, tot în perioada studenției de la Cluj, Corneliu Coposu devine campion la haltere în cadrul Clubului Sportiv Universitar.
Una dintre dimensiunile esențiale ale activității politice și intelectuale ale lui Corneliu Coposu a fost legată de activitatea sa jurnalistică. A fost un talentat ziarist politic; primii ani de jurnalism (1935-1940) au fost legați de cotidianul țărănist clujean România Nouă, condus de Zaharia Boilă.
După cedarea Ardealului de Nord-Vest către Ungaria horthystă prin Diktatul de la Viena, tânărul țărănist s-a refugiat la București, unde colaborează intens la ziarul Ardealul, publicație a refugiaților transilvăneni.
În 1937, în urma procesului Skoda în care Romulus Boilă a fost acuzat de corupție în cadrul unui contract de armament, „Corneliu Coposu a fost acuzat de posesia unor documente; potrivit declarațiilor sale ulterioare, acestea dovedeau că regele Carol al II-lea a solicitat în mod expres ca în proces să fie implicat și Maniu, drept răzbunare pentru campania dusă de acesta împotriva «camarilei». Coposu a fost condamnat la trei luni și o zi de închisoare. Pedeapsa a fost ispășită în condiții speciale: așternut personal, își procura alimente de la restaurant, era servit de un chelner iar ușa celulei nu era încuiată. În timpul detenției a cunoscut-o pe Ana Pauker, închisă ca ilegalistă a PCR.
Despre Ana Pauker, Corneliu Coposu spunea: „Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă ușurință și avea la îndemână argumente pe care știa să le valideze cu multă pricepere”. În 1945, aveau să se revadă în cadrul unei recepții de la Palat. Ana Pauker i-a spus: „Atunci erați condamnat pentru lezmajestate, acum vă văd în anturajul suveranului. Să înțeleg că v-ați schimbat convingerile? Corneliu Coposu a răspuns: Nu, mi-am schimbat regele...”(Cristian Fulger, Tudor Călin Zarojanu, Seniorul Corneliu Coposu, p. 182)
Ucenicia politică, Corneliu Coposu și-a făcut-o pe lîngă liderul național-țărănist Iuliu Maniu. ”Iuliu Maniu, își amintește Corneliu Coposu, m-a cunoscut de cînd m-am născut. Familiile erau prietene, se întîlneau cel puțin o dată pe săptămînă pentru că Bobota, comuna mea, e la 13-14 km de comuna lui Maniu, Bădăcin... Mi s-a întîmplat de multe ori ca, mergînd la Bădăcin, să întîlnesc diverse delegații, diverși reprezentanți mai mult sau mai puțin importanți ai politicii românești din vremea aceea. Acolo i-am întîlnit pe Stere, pe Mihalache, pe Costăchescu de la Iași, pe Iunian, nu numai fruntașii de atunci ai Partidului Național Țărănesc, ci, în general fruntași ai vieții sociale și politice românești”. (Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, București, Editura Vremea, 2014, p.36-37)
Corneliu Coposu a început să lucreze pe lângă Iuliu Maniu, ca șef de cabinet, de pe vremea cînd era student, în 1930, ”(...) apoi am ajuns director de cabinet. Între 1937 și pînă la arestare, am fost secretar politic al lui Maniu și, aș putea spune, umbra lui, pentru că nu m-am despărțit niciodată de el, n-am lipsit de la nici o activitate desfășurată de el în perioada aceasta și aș putea afirma că am fost persoana cea mai apropiată de Maniu vreme de zece ani de zile”.( Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, București, Editura Vremea, 2014, p.37)
Ca secretar politic al lui Maniu, Corneliu Coposu l-a însoțit pe acesta în toate negocierile și tratativele purtate cu negociatorii occidentali și cu liderii partidelor politice din coaliția antihitleristă. I s-a încredințat cifrul secret al corespondenței diplomatice prin care Opoziția negocia ieșirea României din Axă și întoarcerea ei către aliații tradiționali.
În 1945, tânărul Corneliu Coposu a devenit președinte al filialei PNȚ Sălaj, iar apoi a fost ales secretar general adjunct al PNȚ. Din această perioadă a intrat în vizorul activiștilor comuniști, care mai întâi au dus împotriva lui un război propagandistic, apoi au contribuit la persecutarea sa de către autoritățile regimului totalitar. Astfel, după cum povestea liderul țărănist mai tîrziu despre Silviu Brucan, „nu-i păstrez nici o ranchiună deși, în calitate de redactor-șef adjunct la Scânteia, a cerut condamnarea mea la moarte în fața Tribunalului militar”. (Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian , București, Fundația Academia Civică, 2014, p. 140.)
Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNȚ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ținut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare” și pentru „crimă contra reformelor sociale”. A fost condamnat la muncă silnică pe viață. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat.
În cei peste șaptesprezece ani de pușcărie politică, liderul țărănist Corneliu Coposu a fost purtat prin cele mai grele închisori și supus unui regim de detenție greu de imaginat. A fost eliberat pe 9 iulie 1962 din penitenciarul Râmnicu Sărat, după care a fost trimis pentru încă douăzeci și patru de luni în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, din județul Brăila, împreună cu alți trei deținuți politici: Ion Diaconescu, Ion Huiu, Virgil Solomon. După cum arată unul din biografii săi, Tudor Călin Zarojanu,”în momentul arestării, Corneliu Coposu cîntărea 114 kg, iar la eliberare - 51”. Menționăm faptul că în timp ce Corneliu Coposu era deținut politic în închisorile comuniste, și soția sa, Arlette Coposu, a fost închisă în mai multe penitenciare din țară, fiind acuzată de comuniști de spionaj în favoarea Franței. Arlette Coposu a ieșit din pușcărie în 1964, bolnavă de cancer. Împreună, cei doi, Corneliu și Arlette Coposu, au stat doar cinci ani, din 1942, când s-au căsătorit, până în 1947, când au fost arestați.
În aprilie 1964, Corneliu Coposu a fost pus în libertate, după șaptesprezece ani de detenție. A fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcții-Montaj București, atelierul de tâmplarie mecanică.
După eliberarea din lunga detenție, Corneliu Coposu a fost invitat la o întrevedere cu liderul comunist de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl cunoștea din perioada interbelică și care s-a scuzat pentru închisorile politice. „N-am putut face nimic, i-a spus Gheorghiu Dej lui Corneliu Coposu, pentru că rușii ne-au dirijat tot timpul. Ca o „reparație morală”, șeful comunist i-a propus lui Corneliu Coposu să devină juristconsult al Consiliului de Stat, cu 4800 de lei pe lună (un inginer cîștiga cam 800 lei), cu condiția să semneze o declarație. Corneliu Coposu refuză, fără măcar să se uite pe declarație.(Cristian Fulger, Tudor Călin Zarojanu, Seniorul Corneliu Coposu, p.285)
Între 1946 și 1989 Corneliu Coposu a fost permanent urmărit de către poliția politică comunistă, Securitatea, iar dosarul său de urmărire informativă are treizeci și opt de volume și peste șaptesprezece mii de file.
Încă din 1987, Corneliu Coposu a reușit să înșele vigilența Securității și să țină legătura cu mai mulți lideri politici din Occident, mai ales cu cei din familia partidelor creștin-democrate și conservatoare europene, pe care i-a informat despre existența în ilegalitate în România comunistă a unui nucleu care își asuma misiunea de continuitate cu Partidul Național Țărănesc, desființat abuziv de comuniști. Mai mult, pentru a marca afilierea la grupul partidelor creștin-democrate și conservatoare, la Internaționala Creștin-Democrată, PNȚ și-a completat denumirea și identitatea, devenind Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, nume asumat public și deja recunoscut pe plan internațional după căderea comunismului la noi. De altfel, o zi importantă pentru noua democrație din România a fost cea de 8 ianuarie 1990, zi în care Tribunalul Municipiului București a autorizat funcționarea primului partid postcomunist, PNȚCD. Între 1990 și 1995, Corneliu Coposu a fost președintele partidului.
Figură proeminentă a scenei politice românești de după 1989, Corneliu Coposu a dovedit calități de strateg politic atunci cînd i-a convins pe liderii partidelor din opoziție și pe cei ai asociațiilor civice că singura modalitate de a învinge puterea hegemonică a președintelui Ion Iliescu și a Frontului Salvării Naționale era cea a opoziției unite, de unde și deviza „Nu putem reuși decît împreună”.
Pe Pe 26 noiembrie 1991, s-a format coaliția electorală și politică cunoscută sub numele Convenția Democratică, mai tîrziu, Convenția Democrată din România, care cuprindea ca membrii fondatori paisprezece partide și asociațiii civice (PNȚCD, Partidul Național Liberal, Pardidul Social Democrat Român, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidul Alianței Civice, Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat Creștină, Asociațea Foștilor Deținuți Politici din România, Alianța Civică, Sindicatul politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Solidaritatea Universitară, „România viitoare”). Primul președinte al Convenției Democratice a fost Corneliu Coposu.
În mai 1995, Corneliu Coposu a fost numit Ofițer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincție acordată de Republica Franceză cetățenilor străini, iar pe 6 octombrie 1995 a avut loc ceremonia înmânării acestei distincții din partea Ambasadorului Franței la București.
A trecut la cele veșnice pe 11 noiembrie 1995. Deși nu a beneficiat de funeralii naționale, la înmormântarea sa au fost prezenți sute de mii de oameni veniți la București din întreaga țară. Moartea Seniorului Corneliu Coposu a generat un imens val de simpatie pentru forțele politice anticomuniste din România, lucru care a și condus, de fapt, la victoria în alegerile din 1996 a Convenției Democrate.
Pe data de 9 mai 2007, Academia Română i-a acordat (post-mortem) lui Corneliu Coposu titlul de de Membru de Onoare. Și tot ca recunoaștere (postumă), anul 2014, anul centenarului nașterii celui considerat drept cel mai important om politic din perioada postcomunistă, a fost „Anul Corneliu Coposu”.
Ion MOLDOVAN
