«Pe Calvar s-au ciocnit două mentalități. De fapt, în Evanghelie, cuvintele lui Isus răstignit sunt puse în contrast cu cuvintele celor care l-au răstignit. Aceștia din urmă repetă un refren: “Salvează-te pe tine însuți”. O spun conducătorii: “Să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul!” (Lc 23,35). Soldații repetă: “Dacă tu ești regele iudeilor, salvează-te pe tine însuți!" (v. 37). Și, în cele din urmă, unul dintre răufăcători, care a ascultat, repetă ideea.»
Cu această reflecție, inspirată din imaginea Calvarului, și-a început papa Francisc omilia Sfintei Liturghii din Duminica Floriilor, celebrată în Piața San Pietro.
«Salvează-te, ai grijă de tine, gândește-te la tine, nu la alții, ci doar la sănătatea ta, la succesul tău, la interesele tale; la a avea, la putere, la a apărea. Salvează-te pe tine însuți: acesta este refrenul omenirii care l-a răstignit pe Domnul. Să ne gândim la acest lucru» – a îndemnat pontiful.
Însă, acestei mentalități individualiste a „eu”-lui i se opune mentalitatea lui Dumnezeu – a evidențiat Sfântul Părinte, explicând că „mentalitatea salvatoare de sine se ciocnește cu cea a Mântuitorului care se oferă pe sine.”
Pornind de la Evanghelia din liturgia Duminicii Floriilor, după sfântul Luca, capitolul 22 (14-23,56) care relatează despre Pătimirea Domnului nostru Isus Cristos, pontiful notează ca Isus, ca și adversarii săi, ia cuvântul de trei ori, dar nu pentru a revendica ceva pentru el însuși, ci pentru a se ruga Tatălui și a-l încredința milostivirii sale pe tâlharul cel bun. În special – observă pontiful – una dintre expresiile lui Isus – “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” – marchează diferența față de îndemnul “salvează-te pe tine însuți”.
«Să ne oprim asupra acestor cuvinte» – a spus Sfântul Părinte. «Când le rostește Domnul? La un moment dat: în timpul răstignirii, când simte cum cuiele îi străpung încheieturile și picioarele. Să încercăm să ne imaginăm durerea atroce pe care au provocat-o. Acolo, în cea mai acută durere fizică a patimilor, Cristos cere iertare pentru cei care îl străpung. În acele clipe, cineva ar vrea doar să-și strige toată furia și suferința; în schimb, Isus spune: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Spre deosebire de alți martiri despre care vorbește Biblia (cf. 2 Mac 7,18-19), el nu-i mustră pe călăi și nu amenință cu pedeapsa în numele lui Dumnezeu, ci se roagă pentru cei răi. Bătut în cuie pe crucea umilinței, el sporește intensitatea dăruirii de sine care devine iertare.»
«Frați, surori» – a continuat – «să ne gândim că și Dumnezeu procedează la fel cu noi: atunci când Îi provocăm durere prin acțiunile noastre, El suferă și are o singură dorință: să ne poată ierta. Pentru a realiza acest lucru, să privim la Cel Răstignit. Din rănile Sale, din acele găuri ale suferinței provocate de cuiele noastre, izvorăște iertarea. Să-l privim pe Isus pe cruce și ne gândim că nu am primit niciodată cuvinte mai bune: Tată, iartă-i. Ne uităm la Isus pe cruce și vedem că nu am primit niciodată o privire mai duioasă și mai plină de compasiune. Îl privim pe Isus pe cruce și ne dăm seama că nu am primit niciodată o îmbrățișare mai iubitoare. Îl privim pe Cel Răstignit și spunem: “Îți mulțumesc, Isus: tu mă iubești și mă ierți mereu, chiar și atunci când mă lupt să mă iubesc și să mă iert pe mine însumi”.»
«Acolo» – a continuat Sfântul Părinte – «în timp ce era răstignit, în cel mai dificil moment, Isus trăiește cea mai dificilă poruncă a sa: iubirea dușmanilor. Să ne gândim la cineva care ne-a rănit, ne-a jignit, ne-a dezamăgit; cineva care ne-a supărat, care nu ne-a înțeles sau nu a fost un bun exemplu. Cât de mult stăruim în a ne gândi la cei care ne-au făcut rău! La fel cum ne oprim să privim în interiorul nostru, oblojindu-ne rănile pe care ni le-au provocat alții, viața, istoria. Isus ne învață astăzi să nu rămânem blocați în această atitudine, ci să reacționăm, pentru a rupe cercul vicios al răului și al regretului.
Să reacționăm la cuiele vieții cu iubire, la loviturile urii cu mângâierea iertării. Însă noi, ucenicii lui Isus, îl urmăm pe Învățător sau ne urmăm propriul instinct plin de ranchiună? Este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem: îl urmăm pe Isus sau urmăm instinctul nostru răzbunător? Pentru a verifica dacă îi aparținem lui Cristos, să ne uităm la modul în care ne purtăm cu cei care ne-au rănit. Domnul ne cere să răspundem, nu așa cum ne vine nouă sau cum fac toți ceilalți, ci așa cum face El cu noi. El ne cere să rupem lanțul de tipul: “Te iubesc dacă mă iubești; sunt prietenul tău dacă ești prietenul meu; te ajut dacă mă ajuți”. Nu, compasiune și milă pentru toți, pentru că Dumnezeu vede în fiecare dintre ei un fiu. El nu ne împarte în buni și răi, în prieteni și dușmani. Noi suntem cei care facem acest lucru, făcându-l să sufere. Pentru El suntem cu toții copii iubiți, pe care dorește să-i îmbrățișeze și să-i ierte. (...)»
Oprindu-se asupra cuvintelor lui Isus: “Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”, pontiful a observat că Evanghelia evidențiază faptul că Isus “a spus” (v. 34) acest lucru și “nu a spus-o o dată pentru totdeauna în momentul răstignirii, ci a petrecut orele de pe cruce cu aceste cuvinte pe buze și în inimă”. «Dumnezeu» – a continuat pontiful – «nu obosește să ierte (...). El nu rabdă până la un anumit punct și apoi se răzgândește, așa cum suntem noi tentați să facem. Isus – ne învață Evanghelia după sfântul Luca – a venit în lume pentru a ne aduce iertarea păcatelor (cf. Lc 1,77), iar la sfârșit ne-a dat o indicație precisă: să predicăm tuturor iertarea păcatelor în numele său (cf. Lc 24,47). Frați și surori, să nu obosim de iertarea lui Dumnezeu: noi, preoții, să o administrăm, fiecare creștin să o primească și să dea mărturie despre ea. Să nu obosim de iertarea lui Dumnezeu.»
Tot legat de cuvintele lui Isus pe cruce – Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac – referitoare la cei care-l insultă, pontiful observă și un alt aspect: „Isus nu numai că cere iertare, dar spune și de ce: iartă-i, căci nu știu ce fac”. Deși este greu de înțeles, Cristos „îi justifică pe acești oameni violenți pentru că nu știu ce fac”.
«Iată cum se comportă Isus cu noi: devine avocatul nostru. El nu este împotriva noastră, ci cu noi împotriva păcatului nostru. Iar argumentul pe care îl folosește este interesant: pentru că nu știu, adică acea ignoranță a inimii pe care o avem cu toții, noi păcătoșii. Când se recurge la violență, nu se mai știe nimic despre Dumnezeu, care este Tatăl, și nici despre ceilalți, care sunt frați și surori. Se uită motivul pentru care existăm în lume și se ajunge la comiterea unor cruzimi absurde. Vedem acest lucru în nebunia războiului, unde Cristos este din nou răstignit. Da, Cristos este din nou bătut în cuie pe cruce în mamele care plâng moartea nedreaptă a soților și copiilor lor. El este răstignit în refugiații care fug de bombe cu copii în brațe. El este răstignit în bătrânii lăsați singuri să moară, în tinerii lipsiți de viitor, în soldații trimiși să își ucidă frații. Azi, Cristos este răstignit acolo.
Tată, iartă-i, pentru că nu știu ce fac. Mulți ascultă această frază nemaiauzită, dar numai unul singur o acceptă. El este un răufăcător, răstignit alături de Isus. Ne putem gândi că milostivirea lui Cristos a trezit în el o ultimă speranță și l-a determinat să pronunțe aceste cuvinte: “Isuse, adu-ți aminte de mine” (Lc 23,42). Ca și cum ar vrea să spună: “Toată lumea m-a uitat, dar tu te gândești și la cei care te răstignesc. Cu tine, deci, este loc și pentru mine”. Tâlharul cel bun îl întâmpină pe Dumnezeu în timp ce se viața lui se încheie și astfel viața lui începe din nou; în iadul lumii, el vede cum i se deschide paradisul: “Astăzi vei fi cu mine în paradis” (v. 43). Iată miracolul iertării lui Dumnezeu, care transformă ultima cerere a unui condamnat la moarte în prima canonizare din istorie» – a mai spus papa Francisc în omilia Sfintei Liturghii din Piața San Pietro, din Duminica Floriilor.
«Frați și surori» – a spus în încheiere – «în această săptămână primim certitudinea că Dumnezeu poate să ierte orice păcat; Dumnezeu poate să-i ierte pe toți, poate ierta orice distanță, să schimbe orice plâns în dans (cf. Ps 30,12); certitudinea că la Cristos există întotdeauna loc pentru toți; că la Isus nu se termină niciodată, nu este niciodată prea târziu. Cu Dumnezeu ne putem întoarce întotdeauna la viață. (...) Curaj, să mergem spre sărbătoarea Paștelui cu iertarea lui. Pentru că Cristos mijlocește continuu la Tatăl pentru noi (cf. Evr 7,25) și, privind lumea noastră violentă și rănită. Isus nu obosește să repete (...): Tată, iartă-le lor, căci nu știu ce fac.»
