Ca ”un cântec de lebădă” al vieții mele preoțești: astfel a prezentat papa Francisc amplul său discurs despre preoție în fața participanților la simpozionul ”Pentru o teologie fundamentală a preoției”. Papa a vorbit pe larg de patru forme de apropiere a preotului. Organizat de Congregația pentru episcopi, simpozionul se desfășoară în Aula Paul al VI-lea în zilele 17-19 februarie 2022.
Cu un amplu discurs despre preoție, intercalat cu diferite mărturisiri spontane, papa Francisc a deschis în dimineața de joi, 17 februarie a.c., lucrările simpozionului intitulat ”Pentru o teologie fundamentală a preoției”. Simpozionul este organizat de Congregația pentru Episcopi și se desfășoară în zilele 17-19 februarie a.c. în Aula Paul al VI-lea din Cetatea Vaticanului.
”Nu știu dacă aceste reflecții sunt «cântecul de lebădă» al vieții mele preoțești, dar vă pot asigura că ele provin din experiența mea”, ”din ceea ce Domnul m-a făcut să cunosc încetul cu încetul în timpul celor peste 50 de ani de preoție”, a afirmat Sfântul Părinte la începutul discursului său. ”Trăim într-un timp”, a remarcat papa Francisc, ”care ne cere nu doar să interceptăm schimbarea, dar să o primim cu conștiința că ne aflăm în fața unui schimbări de epocă. Dacă aveam îndoieli asupra acestui fapt, Covid l-a făcut mai mult decât evident”, fiind vorba nu doar de o chestiune sanitară. În fața unei schimbări, însă, diverse sunt modalitățile de abordare, de la căutarea formelor ancorate în trecut până la ”optimismul exasperat” care ”consacră” ultima noutate, dar astfel de atitudini nu conduc la ”soluții mature”.
Papa Francisc: ”Îmi place, în schimb, atitudinea care se naște din asumarea încrezătoare a realității, ancorată în înțeleapta Tradiție vie a Bisericii, care își poate permite să înainteze în larg fără frică. Simt că Isus, în acest moment istoric, ne îndeamnă încă o dată să înaintăm în larg (cf. Luca 5,4) cu încrederea că El este Stăpânul istoriei și că, fiind de El călăuziți, vom putea discerne orizontul de parcurs”.
De altfel, a reluat papa, ”mântuirea noastră nu este o mântuirea aseptică, de laborator sau de spiritualisme fără trup; a discerne voința lui Dumnezeu înseamnă a învăța să interpretăm realitatea cu ochii Domnului, fără nevoia de a evada de ceea ce se întâmplă lumii noastre acolo unde trăiește, fără angoasa care induce la căutarea unei ieșiri rapide și liniștitoare condusă de ideologia de moment sau de un răspuns prefabricat, ambele fiind incapabile de a-și asuma momentele mai grele și chiar întunecoase ale istoriei noastre. Aceste două căi ne-ar conduce la negarea «istoriei noastre ca Biserică, una glorioasă întrucât e o istorie de sacrificii, speranță, luptă zilnică, viață consumată în slujire, de constanță în munca istovitoare» (ex.ap. Evangelii gaudium, 96)”.
Într-un atare context, viața preoțească resimte această provocare, iar simptomul evident este criza de vocații la preoție din diferite locuri. Pe de altă parte, ”este, totuși, adevărat că, deseori, aceasta se datorează absenței în comunități a unui avânt apostolic molipsitor, drept care ele nu entuziasmează și nu trezesc o atracție. Unde este viață, fervoare, dorința de a-L duce pe Cristos la ceilalți, izvorăsc vocații genuine. Până și în parohiile în care preoții nu sunt foarte solicitați și bucuroși, viața fraternă și înflăcărată a comunității este cea care trezește dorința de a se consacra în întregime lui Dumnezeu și evanghelizării, mai ales dacă această comunitate vivace se roagă cu stăruință pentru vocații și are curajul de a propune tinerilor ei un parcurs de consacrare specială”.
În cele din urmă, ”viața unui preot este mai presus de toate istoria mântuirii unui botezat. Nu trebuie să uităm niciodată că orice vocație specifică, inclusiv la preoție, este o împlinire a Botezului. Este întotdeauna o mare ispită a trăi o preoție fără botez, altfel spus, fără memoria că prima noastră chemare este la sfințenie. A fi sfinți înseamnă a se conforma lui Isus și a lăsa ca viața noastră să pulseze cu înseși simțămintele sale (cf. Filipeni 2,15). Numai când căutăm să iubim așa cum Isus a iubit, îl vom face și noi vizibil pe Dumnezeu și ne realizăm vocația noastră la sfințenie. Pe bună dreptate, Sfântul Ioan Paul al II-lea ne amintea că preotul, ca și Biserica, trebuie să crească în conștiința nevoii sale permanente de a fi evanghelizat (ex.ap. Pastores dabo vobis, nr. 26).
De aceea, ”orice vocație specifică trebuie supusă acestui fel de discernământ. Vocația noastră este mai întâi de toate un răspuns dat Celui care ne-a iubit mai întâi (cf. 1 Ioan 4,19). Acesta este izvorul speranței pentru că, chiar și în mijlocul crizelor, Domnul nu încetează să iubească și, de aceea, să cheme. Fiecare dintre noi este un martor al acestui fapt: într-o zi, Domnul ne-a găsit acolo unde eram și așa cum eram, în medii contradictorii sau cu situații familiale complicate; dar aceasta nu i-a îndepărtat voința de a scrie, prin fiecare dintre noi, istoria mântuirii. Așa a fost încă de la început – să ne gândim la Petru și Paul, Matei, pentru a face doar câteva nume. Faptul că i-a ales pe ei nu provine dintr-o opțiune ideală, ci dintr-un angajament concret cu fiecare dintre ei. Fiecare, privind la propria umanitate, la propria istorie, la propriul temperament, nu trebuie să se întrebe dacă o alegere vocațională este convenabilă sau nu, ci dacă, în conștiință, acea vocație deschide în el acel potențial de iubire pe care l-am primit în ziua botezului nostru”.
Papa Francisc: ”Pe parcursul acestor perioade de schimbare, multe sunt întrebările de înfruntat și chiar ispitele care vor veni. De aceea, în această intervenție, aș vrea să mă opresc doar la ceea ce simt că este decisiv pentru viața unui preot astăzi, ținând minte ceea ce spune Paul: «În El – adică în Cristos – toată construcția, ca un ansamblu armonios, se înalţă ca un templu sfânt în Domnul» (Efeseni 2,21). M-am gândit, deci, că orice construcție, pentru a rămâne în picioare, are nevoie de temelii solide. De aceea, vreau să împărtășesc atitudinile care dau trăinicie persoanei preotului, cele patru coloane constitutive ale vieții noastre sacerdotale și pe care le vom numi cele patru apropieri, pentru că acestea urmează stilul lui Dumnezeu, un stil care, la bază, este unul de apropiere (cf. Deuteronom 4,7).
Papa a recunoscut că a mai făcut referință cu alte ocazii la ”cele patru apropieri”, dar și-a mărturisit dorința de a le prezenta pe larg din convingerea că ”preotul, mai mult decât de rețete sau de teorii, are nevoie de instrumente concrete cu care să abordeze slujirea sa, misiunea sa și viața sa de fiecare zi”. Cea dintâi formă de apropiere la care este chemat preotul este ”apropierea de Dumnezeu”, altfel spus, de ”Domnul apropierilor”: ”un preot este îndemnat mai întâi de toate să cultive această apropiere, această intimitate cu Dumnezeu, căci din această relație va putea să tragă toate forțele necesare pentru slujirea sa”. În al doilea rând, preotul este chemat să cultive ”apropierea față de episcop”, descoperind că, în lumina Evangheliei, ”ascultarea nu este un atribut disciplinar, ci trăsătura cea mai profundă a legăturilor care ne unesc în comuniune”. A treia formă de apropiere, a preotului față de ceilalți preoți, împlinește, de fapt, dimensiunea fraternă: ”fraternitatea înseamnă a alege cu tot dinadinsul a căuta să fim sfinți împreună cu ceilalți, nu în solitudine”, iar ”acolo unde funcționează fraternitatea sacerdotală și există legături de adevărată prietenie, acolo este posibilă și trăirea cu o mai mare seninătate a alegerii celibatare. Celibatul este un dar pe care Biserica latină îl păstrează, dar este un dar care, pentru a fi trăit ca sanctificare, are nevoie de relații sănătoase, de raporturi bazate pe adevărata stimă și adevăratul bine și care își găsesc rădăcina în Cristos. Fără prieteni și fără rugăciune, celibatul poate deveni o povară insuportabilă și o contra-mărturie pentru frumusețea însăși a preoției”. În fine, cea de-a patra formă de apropiere la care este chemat preotul este ”apropierea față de popor”, ținând cont că ”relația cu Poporul Sfânt al lui Dumnezeu este pentru fiecare dintre noi nu o datorie, ci un har”. ”Sunt sigur”, a întărit papa Francisc, ”că pentru a înțelege din nou identitatea preoției, este important astăzi a trăi în strânsă legătură cu viața reală a oamenilor, alături de ei, fără nicio cale de fugă”.
”În fața tentației de a ne închide în discursuri și discuții interminabile despre teologia preoției sau despre teorii cu ceea ce ar trebui să fie”, a spus papa la finalul discursului său, ”Domnul privește cu blândețe și compasiune și oferă preoților coordonatele de la care se recunoaște și se menține vie ardoarea pentru misiune: apropierea, apropierea de Dumnezeu, de episcop, de frații preoți și de poporul care le-a fost încredințat. O apropiere cu stilul lui Dumnezeu, care este aproape prin compasiune și blândețe”.
Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
