Excelenţă,
Iubiţi prelaţi auditori!
Adresez fiecăruia dintre voi salutul meu cordial, începând de la decan, Monseniorul Alejandro Arellano Cedillo, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele sale. Şi mulţumesc pentru ultimele două lucruri pe care le-a cerut papei: întărire şi binecuvântare. Este o cerere pastorală. Mulţumesc.
Salut oficialii, avocaţii şi ceilalţi colaboratori ai Tribunalului Apostolic Rota Romana. Exprim tuturor cele mai bune urări pentru anul judiciar pe care îl inaugurăm astăzi.
Parcursul sinodal pe care-l trăim interpelează şi această întâlnire a noastră, deoarece implică şi domeniul judiciar şi misiunea voastră în slujba familiilor, în special a celor rănite, a celor care au nevoie de balsamul milostivirii[1]. În acest an dedicat familiei ca exprimare a bucuriei iubirii, astăzi avem ocazia de a reflecta asupra sinodalităţii în procesele de nulitate matrimonială. De fapt, lucrarea sinodală, deşi nu are natură strict procesuală, totuşi trebuie pusă în dialog cu activitatea judiciară, cu scopul de a favoriza o regândire mai generală a importanţei pe care o are experienţa procesului canonic pentru viaţa credincioşilor care au trăit un eşec matrimonial şi, în acelaşi timp, pentru armonia relaţiilor în cadrul comunităţii ecleziale. Aşadar, să ne întrebăm în ce sens administrarea justiţiei are nevoie de un spirit sinodal.
Înainte de toate, sinodalitatea implică acel a merge împreună. Depăşind o viziune deformată a cauzelor matrimoniale, ca şi cum în ele s-ar afirma simple interese subiective, trebuie redescoperit că toţi participanţii la proces sunt chemaţi să colaboreze la acelaşi obiectiv, acela de a face să strălucească adevărul despre o unire concretă între un bărbat şi o femeie, ajungând la concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa unei adevărate căsătorii între ei. Această viziune a mersului împreună spre un scop comun nu este nouă în înţelegerea eclezială a acestor procese. În această privinţă, este celebru discursul la Rota Romana în care venerabilul Pius al XII-lea a afirmat "unitatea scopului, care trebuie să dea formă specială tratării cauzelor matrimoniale în tribunalele ecleziastice de orice grad şi specie, şi trebuie să le anime şi să le unească în aceeaşi unitate de intenţie şi de acţiune"[2]. În această optică el a schiţat misiunea fiecărui participant la proces în vederea căutării adevărului, deşi menţinând fiecare fidelitatea faţă de propriul rol. Acest adevăr, dacă este iubit cu adevărat, devine eliberator[3].
Deja în faza prejudiciară, când credincioşii se află în dificultate şi caută un ajutor pastoral, nu poate lipsi efortul pentru a descoperi adevărul despre propria unire, fundament indispensabil pentru a putea ajunge la vindecarea rănilor. În acest cadru se înţelege cât de importantă este angajarea pentru a favoriza iertarea şi reconcilierea între soţi, precum şi pentru a ratifica eventual căsătoria nulă atunci când acest lucru este posibil şi prudent. Astfel se înţelege şi că declararea nulităţii nu trebuie prezentată ca şi cum ar fi unicul obiectiv de obţinut în faţa unei crize matrimoniale, sau ca şi cum asta ar constitui un drept făcând abstracţie de fapte. În prospectarea posibilei nulităţi este necesar ca să fie determinaţi credincioşii să reflecteze asupra motivelor care îi fac să ceară declararea nulităţii consimţământului matrimonial, favorizând astfel o atitudine de primire a sentinţei definitive, şi atunci când ea nu corespunde propriei convingeri. Numai în acest mod procesele de nulitate sunt expresie a unei însoţiri pastorale efective a credincioşilor în crizele lor matrimoniale, ceea ce înseamnă a-l asculta pe Duhul Sfânt care vorbeşte în istoria concretă a persoanelor. În urmă cu doi sau trei ani am vorbit despre catecumenatul matrimonial.
Acelaşi obiectiv de căutare împărtăşită a adevărului trebuie să caracterizeze fiecare etapă a procesului judiciar. Este adevărat că, uneori, în proces are loc o dialectică între teze contrastante; totuşi, contradictoriul dintre părţi ar trebui să se desfăşoare mereu în aderarea sinceră la ceea ce apare pentru fiecare ca adevărat, fără a se închide în propria viziune, ci fiind deschişi şi la contribuţia celorlalţi participanţi la proces. Disponibilitatea de a oferi propria viziune subiectivă despre fapte devine rodnică în cadrul unei comunicări adecvate cu ceilalţi, care ştie să ajungă şi la autocritică. De aceea nu este admisibilă o oricare alterare sau manipulare voluntară a faptelor, menită să obţină un rezultat pragmatic dorit. Aici mă opresc, şi îmi cer scuze, pentru a spune un pericol foarte mare. Când nu se depăşeşte asta, şi avocaţii pot face daune teribile. În urmă cu o lună un episcop a venit ca să se plângă, pentru că avea o problemă cu un preot. O problemă gravă, nu matrimonială, o problemă de disciplină gravă care merita să meargă la proces. Judecătorul din tribunalul naţional - nu vorbesc despre o ţară sau alta - l-a chemat pe episcop şi i-a zis: "Am primit asta. Eu voi face tot ceea ce îmi spuneţi dumneavoastră. Dacă dumneavoastră îmi spuneţi să-l condamn, eu îl condamn; dacă dumneavoastră îmi spuneţi să-l achit, eu îl achit". Asta se poate întâmpla! Se poate ajunge la asta dacă nu există unitate în procese chiar şi cu sentinţe contrastante. A merge împreună, pentru că este în joc binele Bisericii, binele oamenilor! Nu se face o negociere. Scuzaţi-mă, dar această anecdotă m-a luminat mult.
Acest "a merge împreună" în proces este valabil pentru părţi şi pentru patronii lor, pentru textele chemate să declare conform adevărului, pentru experţii care trebuie să pună în slujba procesului ştiinţa lor, precum şi în mod singular pentru judecători. De fapt, administrarea justiţiei în Biserică este o manifestare a îngrijirii sufletelor, care cer îngrijire pastorală pentru a fi slujitori ai adevărului mântuitor şi ai milostivirii. Acest ministerium veritatis asumă o importanţă deosebită în episcopi, când judecă personal, mai ales în procesele mai scurte, precum şi atunci când exercită responsabilitatea lor faţă de propriile tribunale, arătând şi astfel grija lor paternă faţă de credincioşi. Şi mă întorc asupra unui lucru care din primul moment l-am spus mereu: judecătorul originar este episcopul. Decanul m-a salutat spunând: "papa, judecător universal al tuturor...". Dar asta este pentru că sunt episcop de Roma şi Roma prezidează tot, nu pentru că am un alt titlu. Mulţumesc pentru asta. Dacă papa are această putere, este pentru că este episcop al diecezei al cărei episcop Domnul a voit ca să fie papa. Adevăratul şi primul [judecător] este episcopul, nu vicarul judecătoresc, episcopul.
Sinodalitatea în procese implică o exercitare constantă a ascultării. Şi în acest domeniu trebuie învăţat să se asculte, care nu este pur şi simplu a auzi. Adică trebuie înţeleasă viziunea şi motivaţiile celuilalt, ca şi cum ne-am întruchipa în celălalt. Ca în alte domenii ale pastoraţiei, şi în activitatea judiciară trebuie favorizată cultura ascultării, fundament al culturii întâlnirii. De aceea sunt nocive răspunsurile standard la problemele concrete ale fiecărei persoane. Fiecare dintre ele, cu experienţa sa adesea marcată de durere, constituie pentru judecătorul ecleziastic "periferia existenţială" concretă de la care trebuie să pornească orice acţiune pastorală judiciare.
Procesul cere şi o ascultare vigilentă a ceea ce este argumentat şi demonstrat de părţi. Importanţă deosebită o are instrumentarea, menită la constatarea faptelor, care cere în cel care o conduce să ştie să conjuge profesionalitatea justă cu apropierea şi cu ascultarea. Şi asta, cere timp? Da, cere timp. Cere răbdare? Da, cere răbdare. Cere paternitate pastorală? Da, cere paternitate pastorală. Judecătorii trebuie să fie ascultători prin excelenţă a tot ceea ce a reieşit în proces în favoarea sau împotriva declarării nulităţii. Sunt ţinuţi la asta în virtutea unei obligaţii de dreptate, animate şi susţinute de caritatea pastorală. De fapt, "milostivirea este plinătatea dreptăţii şi manifestarea cea mai luminoasă a adevărului lui Dumnezeu" (Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 311). În afară de asta - aşa cum se întâmplă de regulă -, există un colegiu de judecători, fiecare judecător trebuie să se deschidă la motivaţiile prezentate de ceilalţi membri pentru a ajunge la o judecată ponderată. În acest sens, în acţiunea voastră de slujitori ai tribunalului, nu trebuie să lipsească niciodată inima pastorală, spiritul de caritate şi de înţelegere faţă de persoanele care suferă datorită eşecului vieţii lor conjugale. Pentru a dobândi un astfel de stil trebuie evitată fundătura juridismului - care este un soi de pelagianism legal; nu este catolic, juridismul nu este catolic - adică a unei viziuni auto referenţiale despre lege. Legea şi judecata sunt mereu în slujba adevărului, a dreptăţii şi a virtuţii evanghelice a carităţii.
Un alt aspect al sinodalităţii proceselor este discernământul. Pentru că sinodul nu înseamnă numai a cere opinii, nu este o investigaţie, motiv pentru care este la fel de valabil ceea ce spune fiecare. Nu. Ceea ce unul spune intră în discernământ. Este nevoie de capacitatea de a discerne. Şi nu este uşor discernământul. Este vorba de un discernământ întemeiat pe faptul de a merge împreună şi pe ascultare şi care permite să se citească situaţia matrimonială concretă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a magisteriului Bisericii. Decizia judecătorilor apare astfel ca o coborâre în realitatea unui eveniment vital, pentru a descoperi în el existenţa sau inexistenţa acelui eveniment irevocabil care este consimţământul valid pe care se întemeiază căsătoria. Numai aşa se pot aplica rodnic legile referitoare la fiecare formă de nulitate matrimonială, ca exprimări ale învăţăturii şi disciplinei Bisericii despre căsătorie. Aici acţionează prudenţa dreptului, în sensul său clasic de recta ratio agibilium, adică virtute care judecă după raţiune, cu corectitudine în domeniul practic. Întorcându-ne la acel exemplu: "Ce vreţi? Îl condamn sau îl eliberez?".
Rezultatul acestui drum este sentinţa, rod al unui discernământ atent care conduce la un autoritar cuvânt de adevăr cu privire la trăirea personală, deci punând în lumină parcursurile care se pot deschide de acolo. De aceea sentinţa trebuie să fie comprehensibilă pentru persoanele implicate: numai aşa va deveni moment de relevanţă specială pe drumul lor uman şi creştin.
Iubiţi prelaţi auditori, din aceste consideraţii pe care voiam să le aduc în atenţia voastră reiese cum dimensiunea de sinodalitate permite să se scoată în evidenţă caracteristicile esenţiale ale procesului. Aşadar, vă încurajez să continuaţi cu fidelitate şi hărnicie reînnoită slujirea voastră eclezială în slujba dreptăţii, inseparabilă de adevăr şi, în definitiv, de salus animarum. O lucrare care manifestă faţa milostivă a Bisericii: faţă maternă care se apleacă asupra fiecărui credincios pentru a-l ajuta să facă adevăr despre sine, ridicându-l din înfrângeri şi din trude şi invitându-l să trăiască în plinătate frumuseţea Evangheliei. Reînnoiesc fiecăruia stima mea şi recunoştinţa mea. Îi cer Spiritului Sfânt să însoţească mereu activitatea voastră şi din inimă vă binecuvântez. Şi nu uitaţi să vă rugaţi. Rugăciunea să vă însoţească mereu. "Sunt ocupat, trebuie să fac atâtea treburi...". Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te rogi. Să te rogi pentru ca Domnul să fie aproape de tine. Şi pentru a cunoaşte inima Domnului: îl cunoaştem în rugăciune. Şi judecătorii se roagă, şi trebuie să se roage, de două ori sau de trei ori mai mult. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi şi pentru mine, se înţelege. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
[1] Cf. Bula Misericordiae Vultus, 5: AAS 107 [2015], 402.
[2] Alocuţiune la Rota Romana, 2 octombrie 1944: AAS 36 [1944], 281.
[3] Cf. In 8,32.
