„Pentru mine, «acasă» e oaza mea de linişte, locul în care abia aştept să ajung după o zi de muncă. Gândiți-vă cum e să îţi fie groază să te întorci acasă!”.
De prea puţine ori ne gândim la familiile în care relaţiile sunt foarte tensionate şi în care au loc acte de violenţă, de la forme aparent banale, precum utilizarea unui limbaj violent, la abuzuri fizice grave sau chiar provocatoare de moarte. Din păcate, atât noi, cât şi societatea, facem mult prea puţin pentru a-i proteja pe cei abuzaţi în propria lor casă, de către propriul părinte sau propriul soţ. De cele mai multe ori, lumea se mulţumeşte spunând că „rufele murdare se spală în familie”. Statisticile spun că este mai probabil ca o persoană să fie lovită sau ucisă în propria familie de un membru al familiei decât oriunde altundeva.
Chiar dacă suntem tentaţi să credem că violenţa domestică înseamnă doar abuz fizic, în realitate, aceasta poate lua nenumărate forme, unele subtile şi fără urme fizice! Violenţa domestică poate fi îndreptată asupra oricărui membru al familiei, însă cei mai expuşi sunt copiii, bătrânii şi femeile, chiar dacă şi bărbaţii pot fi victimele acestui tip de violenţă.
Dintre nenumăratele forme de abuz în familie amintim abuzul fizic, abuzul sexual, abuzul psihologic (manifestat prin umilire, sarcasme, derâdere, ameninţări, dispreţ, insulte publice), abuzul economic (care se poate manifesta prin controlul inechitabil al resurselor financiare ), abuzul social (prin care victima este izolată de societate şi chiar de alţi membri ai familiei), abuzul moral (prin care se interzice libertatea religioasă şi culturală).
Consecinţele violenţei în familie sunt devastatoare şi îi marchează pe viaţă nu doar pe membrii familiei, ci întreaga societate care, din păcate, alimentează comportamentele violente prin promovarea implicită sau explicită a violenţei prin mass media, internet, jocuri video, filme, muzică, şi chiar şi prin intermediul religiilor. Aşa cum spunea Papa Emerit Benedict al XVI-lea în mesajul său pentru Ziua Mondială a Păcii de pe 1 ianuarie 2008, familia ar trebui să fie locul unde se învaţă pacea şi iubirea:
„Într-o viaţă de familie sănătoasă se experimentează unele componente fundamentale ale păcii: dreptatea şi iubirea dintre fraţi şi surori, autoritatea exprimată de părinţi, slujirea iubitoare pentru fraţii neputincioşi, ajutorul reciproc în nevoile vieţii, disponibilitatea de a-l primi pe celălalt, şi, dacă este necesar, iertarea lui. De aceea, familia este prima educatoare a păcii şi este de neînlocuit”.
O atitudine abuzivă şi inacceptabilă, întâlnită adesea, este cea a conducătorului spiritual care propune credincioşilor să răspundă la violenţă cu violenţă, sau instigă subtil şi poate inconştient, la ură şi dispreţ.
Violenţa în familie este o formă complexă de încălcare a drepturilor omului, a egalităţii dintre bărbat şi femeie, precum şi o problemă de sănătate fizică şi mentală a individului. Este o boală socială care se reflectă ulterior în alte forme de violenţă şi, în acelaşi timp, o consecinţă a celorlalte forme de violenţă. De aceea, trebuie să avem curajul să luăm atitudine, ţinând cont că problema violenţei în familie este tratată superficial de majoritatea membrilor societăţii noastre, iar victimele nu beneficiază întotdeauna de protecţie eficientă din partea societăţii.
Toate Bisericile creştine şi toate religiile lumii, prin liderii comunităţilor, dar şi prin credincioşi, au datoria morală de a lua atitudine în faţa acestui flagel ameninţător, pentru că, dacă familia este ameninţată, întreaga societate este ameninţată.
Tinerii, speranţa zilei de mâine, adulţii, stâlpii societăţii contemporane, şi bătrânii, farurile înţelepciunii umane, au datoria morală de a forma în jurul lor, în sânul familiilor, oaze de pace care să redea omenirii speranţa şi lumina iubirii. Bunăstarea societăţii depinde în mod incontestabil de situaţia familiei şi de modul în care sunt construite relaţiile în celula primordială a întregii omeniri.
În faţa „publicităţii” – voluntare sau involuntare – ce i se face violenţei, atât în politică, în mass-media, pe internet, în muzică, în sport, la locul de muncă, în afaceri, pe stradă, cât şi în şcoli şi instituţii religioase, trebuie să ne umplem sufletele şi minţile de speranţă şi acţiuni concrete care să contrabalanseze flagelul violenţei din societatea contemporană, transformând „cultura morţii” într-o cultură a vieţii şi a iubirii.
Andrei Hrişman
Sursa:ro.radiovaticana.va
