Corpul Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun în audiență la Papa Francisc

Papa Francisc: Audienţă acordată Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun (10 ianuarie 2022)

Luni, 10 ianuarie 2022, în Aula Binecuvântărilor din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Francisc i-a primit în audienţă pe membrii Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun. După cuvintele introductive ale decanului Corpului Diplomatic, ES domnul George Poulides, ambasador al Ciprului pe lângă Sfântul Scaun, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Excelenţe, doamnelor şi domnilor,

Ieri s-a încheiat timpul liturgic al Crăciunului, perioadă privilegiată pentru a cultiva raporturile familiale, care uneori ne găsesc distraţi şi departe, ocupaţi - aşa cum suntem adesea în cursul anului - în multe alte activităţi. Astăzi, vrem să continuăm spiritul acestui timp, aflându-ne împreună ca o mare familie, care se întâlneşte şi dialoghează. În fond, acesta este scopul diplomaţiei: a ajuta să se pună deoparte disensiunile convieţuirii umane, să se favorizeze înţelegerea şi să se experimenteze cum, atunci când depăşim nisipurile mişcătoare ale conflictualităţii, putem redescoperi sensul unităţii profunde a realităţii[1].

Aşadar, vă sunt deosebit de recunoscător pentru că aţi voit să luaţi parte astăzi la anuala noastră "întâlnire de familie", ocazie propice pentru a ne formula reciproc urările pentru noul an şi pentru a privi împreună la luminile şi la umbrele din timpul nostru. O mulţumire deosebită adresez decanului, Excelenţa Sa domnul George Poulides, ambasador din Cipru, pentru amabilitatea cuvintelor pe care mi le-a adresat în numele întregului Corp diplomatic. Prin intermediul vostru, doresc să ajungă salutul meu şi afectul meu şi la popoarele pe care le reprezentaţi.

Prezenţa voastră este întotdeauna un semn tangibil al atenţiei pe care ţările voastre o au faţă de Sfântul Scaun şi faţă de rolul său în comunitatea internaţională. Mulţi dintre voi aţi venit din alte capitale pentru evenimentul de astăzi, unindu-vă astfel la ceata numeroasă a ambasadorilor rezidenţi la Roma, la care în scurt timp se va adăuga şi cel al Confederaţiei Elvetice.

Dragi ambasadori,

În aceste zile vedem cum lupta împotriva pandemiei încă mai cere un efort însemnat din partea tuturor şi cum şi noul an se prospectează angajant. Coronavirusul continuă să creeze izolare socială şi să secere victime şi, între cei care şi-au pierdut viaţa, aş vrea să-l amintesc pe regretatul Monsenior Aldo Giordano, nunţiu apostolic bine cunoscut şi stimat în sânul comunităţii diplomatice. În acelaşi timp, am putut constata că acolo unde s-a desfăşurat o campanie eficace de vaccinare riscul unei evoluţii grave a bolii s-a diminuat.

Aşadar, este important ca să se poată continua efortul pentru a imuniza cât mai mult posibil populaţia. Asta cere o multiplă angajare la nivel personal, politic şi a întregii comunităţi internaţionale. Înainte de toate la nivel personal. Toţi avem responsabilitatea de a avea grijă de noi înşine şi de sănătatea noastră, ceea ce se traduce şi în respectul faţă de sănătatea celui care este aproape de noi. Îngrijirea sănătăţii reprezintă o obligaţie morală. Din păcate, constatăm tot mai mult cum trăim într-o lume cu puternice contraste ideologice. De atâtea ori ne lăsăm determinaţi de ideologia momentului, adesea construită pe ştiri nefondate sau fapte mai puţin documentate. Fiecare afirmaţie ideologică taie legăturile raţiunii umane cu realitatea obiectivă a lucrurilor. În schimb, tocmai pandemia ne impune un soi de "îngrijire a realităţii", care cere să privim în faţă problema şi să adoptăm remediile potrivite pentru a o rezolva. Vaccinurile nu sunt instrumente magice de vindecare, dar reprezintă cu siguranţă, în adaos la îngrijirile care trebuie dezvoltate, soluţia cea mai raţională pentru prevenirea bolii.

Apoi trebuie să existe angajarea politicii de a urmări binele populaţiei prin decizii de prevenţie şi imunizare, care să-i cheme în cauză şi pe cetăţeni pentru ca să se poată simţi părtaşi şi responsabili, printr-o comunicare transparentă a problematicilor şi măsurilor potrivite pentru a le înfrunta. Lipsa de fermitate decizională şi de claritate comunicativă generează confuzie, creează neîncredere şi ameninţă coeziunea socială, alimentând noi tensiuni. Se instaurează un "relativism social" care răneşte armonia şi unitatea.

În sfârşit, este nevoie de o angajare în ansamblu a comunităţii internaţionale, pentru ca toată populaţia mondială să poată avea acces în egală măsură la îngrijirile medicale esenţiale şi la vaccinuri. Din păcate, trebuie constatat cu durere că pentru zone vaste ale lumii accesul universal la asistenţa sanitară încă rămâne un miraj. Într-un moment aşa de grav pentru toată omenirea, reafirm apelul meu pentru ca guvernele şi entităţile private interesate să arată simţ de responsabilitate, elaborând un răspuns coordonat la toate nivelurile (local, naţional, regional, global), prin noi modele de solidaritate şi instrumente apte să întărească şi capacităţile ţărilor mai nevoiaşe. Îndeosebi, îmi permit să îndemn statele, care se angajează pentru a stabili un instrument internaţional despre pregătirea şi răspunsul la pandemii sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, să adopte o politică de împărtăşire dezinteresată, ca principiu-cheie pentru a garanta tuturor accesul la instrumente diagnostice, vaccinuri şi medicamente. Şi la fel, este de dorit ca instituţii ca Organizaţia Mondială a Comerţului şi Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale să-şi adapteze propriile instrumente juridice, pentru ca regulile monopoliste să nu constituie alte obstacole în calea producerii şi a unui acces organizat şi coerent la îngrijiri la nivel mondial.

Dragi ambasadori,

Anul trecut, graţie şi relaxării restricţiilor dispuse în 2020, am avut ocazia să primesc mulţi şefi de stat şi de guvern, precum şi diferite autorităţi civile şi religioase.

Printre multiplele întâlniri, aş vrea să menţionez aici ziua de 1 iulie 2021, dedicată reflecţiei şi rugăciunii pentru Liban. Iubitului popor libanez, strâns de muşcătura unei crize economice şi politice care cu greu găseşte soluţie, doresc astăzi să reînnoiesc apropierea mea şi rugăciunea mea, în timp ce doresc ca reformele necesare şi sprijinul comunităţii internaţionale să ajute ţara ca să rămână trainică în propria identitate de model de coexistenţă paşnică şi de fraternitate între diferitele religii prezente.

În cursul anului 2021, am putut să reiau şi călătoriile apostolice. În luna martie am avut bucuria de a merge în Irak. Providenţa a voit ca asta să se întâmple, ca semn de speranţă după ani de război şi terorism. Poporul irakian are dreptul să regăsească demnitatea care-i aparţine şi să trăiască în pace. Rădăcinile sale religioase şi culturale sunt milenare: Mesopotamia este leagăn de civilizaţii; de acolo Dumnezeu l-a chemat pe Abraham pentru a începe istoria mântuirii.

Apoi, în septembrie am mers la Budapesta pentru încheierea Congresului Euharistic Internaţional; şi apoi în Slovacia. A fost o oportunitate de întâlnire cu credincioşii catolici şi de alte confesiuni creştine, precum şi de dialog cu evreii. La fel, călătoria în Cipru şi în Grecia, a cărei amintire este vie în mine, mi-a permis să aprofundez legăturile cu fraţii ortodocşi şi să experimentez fraternitatea între diferitele confesiuni creştine.

O parte emoţionantă a acestei călătorii a avut loc în insula Lesbos, unde am putut constata generozitatea celor care-şi prestează propria lucrare pentru a furniza primire şi ajutor migranţilor, dar mai ales am văzut feţele atâtor copii şi adulţi oaspeţi ai centrelor de primire. În ochii lor este oboseala călătoriei, frica de un viitor nesigur, durerea pentru cei dragi ai lor râmaşi în urmă şi nostalgia de patria pe care au fost constrânşi s-o părăsească. În faţa acestor feţe nu putem rămâne indiferenţi şi nu ne putem adăposti în spatele zidurilor şi a gardurilor de sârmă ghimpată cu pretextul de a apăra siguranţa sau un stil de viaţă. Asta nu se poate.

De aceea mulţumesc celor care, indivizi şi guverne, se străduiesc pentru a garanta primire şi protecţie migranţilor, ocupându-se şi de promovarea lor umană şi de integrarea lor în ţările care i-au primit. Sunt conştient de dificultăţile pe care unele state le întâlnesc în faţa fluxurilor uriaşe de persoane. Nimănui nu i se poate cere ceea ce nu-i este posibil să facă, dar există o diferenţă clară între a primi, deşi în mod limitat, şi a respinge total.

Trebuie învinsă indiferenţa şi a respinge gândul că migranţii sunt o problemă a altora. Rezultatul acestei abordări se vede în dezumanizarea însăşi a migranţilor concentraţi în hotspot, unde ajung să fie pradă uşoară a criminalităţii şi a traficanţilor de fiinţe umane, sau pentru a încerca tentative disperate de fugă care uneori se încheie cu moartea. Din păcate, trebuie spus şi că migranţii înşişi sunt adesea transformaţi în armă de şantaj politic, într-un soi de "marfă de contractare" care privează persoanele de demnitate.

În acest context, doresc să reînnoiesc recunoştinţa mea autorităţilor italiene, graţie cărora câteva persoane au putut să vină cu mine la Roma din Cipru şi din Grecia. A fost vorba de un gest simplu, dar semnificativ. Poporului italian, care a suferit mult la începutul pandemiei, dar care a arătat şi semne încurajatoare de recuperare, adresez urarea mea, pentru ca să menţină mereu acel spirit de deschidere generoasă şi solidară care-l distinge.

În acelaşi timp, consider de importanţă fundamentală ca Uniunea Europeană să găsească propria coeziune internă în gestionarea migraţiilor, aşa cum a ştiut s-o găsească pentru a face faţă consecinţelor pandemiei. De fapt, trebuie dat viaţă unui sistem coerent şi comun de gestionare a politicilor migratoare şi de azil, în aşa fel încât să fie împărtăşite responsabilităţile în primirea migranţilor, în revizuirea cererilor de azil, în redistribuirea şi integrarea celor care pot să fie primiţi. Capacitatea de a negocia şi a găsi soluţii împărtăşite este unul din punctele de forţă ale Uniunii Europene şi constituie un model valabil pentru a înfrunta în perspectivă provocările globale care ne aşteaptă.

Totuşi, migraţiile nu se referă numai la Europa, deşi ea este deosebită de interesată de fluxurile care provin fie din Africa fie din Asia. În aceşti ani am asistat, între altele, la exodul refugiaţilor sirieni, la care s-au adăugat în lunile trecute cei care au fugit din Afganistan. Nici nu trebuie să uităm exodurile masive care interesează continentul american şi care apasă pe graniţa dintre Mexic şi Statele Unite ale Americii. Mulţi dintre acei migranţi sunt haitieni care fug de tragediile care au lovit ţara lor în aceşti ani.

Problema migratoare, ca şi pandemia şi schimbarea climatică, arată clar că nimeni nu se salvează singur, adică marile provocări din timpul nostru toate sunt globale. De aceea, provoacă îngrijorare să constatăm că în faţa unei interconexiuni mai mari a problemelor creşte o fragmentare mai amplă a soluţiilor. Adesea se întâlneşte o lipsă de voinţă în a voi să se deschidă ferestre de dialog şi breşe de fraternitate, şi asta ajunge să alimenteze alte tensiuni şi diviziuni, precum şi un sentiment general de incertitudine şi instabilitate. În schimb, trebuie recuperat simţul identităţii noastre comune de unică familie umană. Alternativa este numai o izolare crescândă, marcată de blocări şi de închideri reciproce care de fapt pun apoi în pericol multilateralismul, adică acel stil diplomatic care a caracterizat raporturile internaţionale de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Diplomaţia multilaterală trece de mult timp printr-o criză de încredere, datorată unei credibilităţi reduse a sistemelor sociale, guvernamentale şi interguvernamentale. Rezoluţii, declaraţii şi decizii importante sunt luate adesea fără o adevărată negociere în care toate ţările să aibă voce în adunare. Acest dezechilibru, devenit astăzi în mod dramatic evident, generează neîncredere faţă de organismele internaţionale din partea multor state şi slăbeşte în ansamblul său sistemul multilateral, făcându-l tot mai puţin eficace în înfruntarea provocărilor globale.

Deficitul de eficacitate al multor organizaţii internaţionale este datora şi viziunii diferite, între diferiţii membrii, despre scopurile pe care el ar trebui să le urmărească. Adesea baricentrul de interes s-a mutat pe tematici prin natura lor dezbinătoare şi care nu ţin în mod strict de scopul organizaţiei, cu rezultatul unor agende tot mai mult dictate de o gândire care renegă fundamentele naturale ale omenirii şi rădăcinile culturale care constituie identitatea multor popoare. Aşa cum am avut ocazia de a afirma în alte momente, consider că este vorba de o formă de colonizare ideologică, ce nu lasă spaţiu libertăţii de exprimare şi care astăzi asumă tot mai mult forma acelei cancel culture, care invadează atâtea domenii şi instituţii publice. În numele protecţiei diversităţilor, se ajunge să se şteargă sensul fiecărei identităţi, cu riscul de a reduce la tăcere poziţiile care apără o idee respectuoasă şi echilibrată faţă de diferitele sensibilităţi. Se elaborează o gândire unică - periculoasă - constrânsă să renege istoria, sau şi mai rău să o rescrie pe baza categoriilor contemporane, în timp ce fiecare situaţie istorică trebuie interpretată conform hermeneuticii epocii, nu hermeneuticii de astăzi.

De aceea, diplomaţia multilaterală este chemată să fie cu adevărat inclusivă, nu ştergând, ci valorizând diversităţile şi sensibilităţile istorice care caracterizează diferitele popoare. În acest mod ea va redobândi credibilitate şi eficacitate pentru a înfrunta următoarele provocări, care cer omenirii să se adune împreună ca o mare familie, care, deşi plecând de la puncte de vedere diferite, trebuie să fie în măsură să găsească soluţii comune pentru binele tuturor. Asta cere încredere reciprocă şi disponibilitate de a dialoga, adică de "a ne asculta, a ne confrunta, a ne pune de acord şi a merge împreună"[2]. De altfel, "dialogul este calea cea mai potrivită pentru a ajunge să recunoaştem ceea ce trebuie să fie mereu afirmat şi respectat şi care merge dincolo de consensul ocazional"[3]. Nu trebuie uitat niciodată că "există unele valori permanente"[4]. Nu este uşor mereu să le recunoaştem, dar a le accepta "conferă soliditate şi stabilitate unei etici sociale. Şi atunci când le-am recunoscut şi le-am asumat graţie dialogului şi consensului, vedem că acest valori de bază merg dincolo de orice consens"[5]. Doresc să amintesc în special dreptul la viaţă, de la concepere până la sfârşitul natural, şi dreptul la libertatea religioasă.

În această perspectivă, în ultimii ani a crescut tot mai mult conştiinţa colectivă în privinţa urgenţei de a înfrunta îngrijirea casei noastre comune, care suferă din cauza unei exploatări continue şi nediscriminate a resurselor. În această privinţă, mă gândesc în special la Filipine, lovite în săptămânile trecute de un taifun devastator, precum şi la alte naţiuni din Pacific, vulnerabile la efectele negative ale schimbării climatice, care pun în pericol viaţa locuitorilor, dintre care cea mai mare parte depind de agricultură, pescuit şi resurse naturale.

Tocmai această constatare trebuie să determine comunitatea internaţională în globalitatea sa să găsească soluţii comune şi să le pună în practică. Nimeni nu se poate scuti de acest efort, pentru că toţi suntem interesaţi şi implicaţi în egală măsură. În recenta COP26 de la Glasgow au fost făcuţi câţiva paşi care merg în direcţia corectă, deşi sunt destul de slabi faţă de consistenţa problemei de înfruntat. Drumul pentru obţinerea obiectivelor Acordului de la Paris este complex şi pare să fie încă lung, iar timpul la dispoziţie este tot mai puţin. Mai este încă mult de făcut, aşadar anul 2022 va fi un alt an fundamental pentru a verifica modul în care cât şi cum ceea ce s-a decis la Glasgow poate şi trebuie să fie ulterior întărit, în vederea lui COP27, prevăzută în Egipt în noiembrie.

Excelenţe, doamnelor şi domnilor!

Dialog şi fraternitate sunt cele două focuri esenţiale pentru a depăşi crizele momentului prezent. Totuşi, "în pofida multiplelor eforturi care tind la dialogul constructiv între naţiuni, se amplifică zgomotul asurzitor al războaielor şi conflictelor"[6], şi toată comunitatea internaţională trebuie să se întrebe cu privire la urgenţa de a găsi soluţii la ciocniri interminabile, care uneori asumă faţa unor adevărate războaie prin procură (proxy wars).

Mă gândesc înainte de toate la Siria, unde încă nu se vede un orizont clar pentru renaşterea ţării. Şi astăzi poporul sirian îşi plânge morţii, pierderea tuturor lucrurilor şi speră într-un viitor mai bun. Sunt necesare reforme politice şi constituţionale, pentru ca ţara să se renască, dar este necesar şi ca sancţiunile aplicate să nu lovească direct viaţa zilnică, oferind o breşă de speranţă populaţiei, tot mai strânsă în muşcătura sărăciei.

Nu putem uita nici conflictul din Yemen, o tragedie umană care se consumă de mulţi ani în tăcere, departe de reflectoarele mediatice şi cu o anumită indiferenţă a comunităţii internaţionale, continuând să provoace numeroase victime civile, îndeosebi femei şi copii.

În anul trecut n-au fost făcuţi paşi înainte în procesul de pace între Israel şi Palestina. Aş vrea cu adevărat să văd aceste două popoare reconstruind încrederea între ele şi reîncepând să-şi vorbească direct pentru a ajunge să trăiască în două state umăr la umăr, în pace şi siguranţă, fără ură şi resentiment, ci vindecate de iertarea reciprocă.

Provoacă îngrijorare tensiunile instituţionale din Libia; precum şi episoadele de violenţă înfăptuite de terorismul internaţional în regiunea Sahel şi conflictele interne din Sudan, Sudanul de Sud şi Etiopia, unde trebuie "regăsită calea reconcilierii şi păcii printr-o confruntare sinceră care să pună pe primul loc exigenţele populaţiei"[7].

Inegalităţile profunde, nedreptăţile şi corupţia endemică, precum şi diferitele forme de sărăcie care ofensează demnitatea persoanelor, continuă să alimenteze conflicte sociale şi în continentul american, unde polarizările tot mai puternice nu ajută la rezolvarea problemelor adevărate şi urgente ale cetăţenilor, mai ales ale celor mai săraci şi vulnerabili.

Încrederea reciprocă şi disponibilitatea la o confruntare senină trebuie să anime toate părţile interesate pentru a găsi soluţii acceptabile şi durabile în Ucraina şi în Caucazul de sud, precum şi pentru a evita de noi crize în Balcani, în primul rând în Bosnia şi Herţegovina.

Dialog şi fraternitate sunt mai urgente ca oricând pentru a înfrunta, cu înţelepciune şi eficacitate, criza care loveşte de aproape un an Myanmarul, unde străzile care înainte erau loc de întâlnire sunt acum teatru de ciocniri, care nu cruţă nici locurile de rugăciune.

Desigur, toate conflictele sunt promovate de abundenţa de arme la dispoziţie şi de lipsa de scrupule a celor care se ocupă cu răspândirea lor. Uneori avem iluzia că armamentele folosesc numai pentru a desfăşura un rol de descurajare împotriva posibililor agresori. Istoria, şi din păcate şi ştirile, ne învaţă că nu este aşa. Cel care posedă arme, mai devreme sau mai târziu ajunge să le utilizeze, pentru că, aşa cum spunea Sfântul Paul al VI-lea, "nu putem iubi cu arme ofensive în mână"[8]. De asemenea, "când ne încredinţăm logicii armelor şi ne îndepărtăm de exercitarea dialogului, uităm în mod tragic că armele, înainte de a provoca victime şi distrugere, au capacitatea de a genera vise rele"[9]. Sunt preocupări făcute şi mai concrete astăzi prin disponibilitatea şi utilizarea armamentelor autonome, care pot avea consecinţe teribile şi imprevizibile, în timp ce ar trebui să fie supuse responsabilităţii comunităţii internaţionale.

Printre armele pe care omenirea le-a produs, provoacă îngrijorare specială cele nucleare. La sfârşitul lunii decembrie a fost amânată iarăşi, din cauza pandemiei, a X-a Conferinţă de Examinare a Tratatului despre Neproliferarea Nucleară, care era prevăzută la New York în acest zile. O lume liberă de arme nucleare este posibilă şi necesară. De aceea, doresc ca să profite comunitatea internaţională de oportunitatea acelei conferinţe pentru a face un pas semnificativ în această direcţie. Sfântul Scaun rămâne ferm în a susţine că armele nucleare sunt instrumente neadecvate şi nepotrivite să răspundă la ameninţările împotriva siguranţei în secolul al XXI-lea şi că posesia lor este imorală. Fabricarea lor deviază resurse la perspectivele unei dezvoltări umane integrale şi utilizarea lor, în afară de a produce consecinţe umanitare şi ambientale catastrofale, ameninţă însăşi existenţa omenirii.

Sfântul Scaun consideră la fel de important ca reluarea negocierilor cu privire la Acordul despre nuclear cu Iranul (Joint Comprehensive Plan of Action) de la Viena să poată obţine rezultate pozitive pentru a garanta o lume mai sigură şi fraternă.

Dragi ambasadori!

În mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii celebrată la 1 ianuarie, am încercat să scot în evidenţă elementele pe care le consider esenţiale pentru a favoriza o cultură a dialogului şi a fraternităţii.

Un loc special este ocupat de educaţie, prin care se formează noile generaţii, care sunt speranţa şi viitorul lumii. Ea este vectorul primar al dezvoltării umane integrale, pentru că face persoana liberă şi responsabilă[10]. Procesul educativ este lent şi laborios, uneori poate induce la descurajare, dar nu se poate renunţa niciodată la el. El este exprimare eminentă a dialogului, pentru că nu există adevărată educaţie care să nu fie prin structura sa dialogică. Apoi, educaţia generează cultură şi creează punţi de întâlnire între popoare. Sfântul Scaun a voit să-i sublinieze valoarea şi prin participarea la Expo Dubai 2021, în Emiratele Arabe Unite, cu crearea unui Pavilion inspirat din tema Expoziţiei: "A lega minţile, a crea viitorul".

Biserica Catolică a recunoscut şi a valorizat mereu rolul educaţiei pentru creşterea spirituală, morală şi socială a noilor generaţii. De aceea este şi mai mult pentru mine motiv de durere să constat cum în diferite locuri educative - parohii şi şcoli - au avut loc abuzuri asupra minorilor, cu grave consecinţe psihologice şi spirituale asupra persoanelor care le-au îndurat. Este vorba de delicte, cu privire la care trebuie să existe voinţa fermă de a face claritate, analizând fiecare caz, pentru a constata responsabilitatea, a face dreptate victimelor şi a împiedica să se repete asemenea atrocităţi în viitor.

În pofida gravităţii acestor acte, nicio societate nu poate abdica vreodată de la responsabilitatea de a educa. În schimb, doare să se constate cum adesea, în bilanţurile statale, sunt destinate puţine resurse educaţiei. Ea este văzută în mod prevalent ca o cheltuială, în timp ce este vorba despre cea mai bună investiţie posibilă.

Pandemia a împiedica mulţi tineri să aibă acces la instituţiile educative, în detrimentul procesului lor de creştere personală şi socială. Mulţi, prin instrumentele tehnologice moderne, au găsit refugiu în realităţi virtuale, care creează legături psihologice şi emotive foarte puternice, cu consecinţa înstrăinării de ceilalţi şi de realitatea înconjurătoare şi de a modifica radical relaţiile sociale. Cu asta nu intenţionez desigur să neg utilitatea tehnologiei şi a produselor sale, care permit conectarea tot mai uşoară şi rapidă, ci amintesc urgenţa de a veghea pentru ca aceste instrumente să nu înlocuiască adevăratele raporturi umane, la nivel interpersonal, familial, social şi internaţional. Dacă încă de mici se învaţă izolarea, va fi mai dificil în viitor să se construiască punţi de fraternitate şi de pace. Într-un univers unde există numai "eu"-l, cu greu poate să existe spaţiu pentru un "noi".

Al doilea element pe care doresc să-l amintesc pe scurt este locul de muncă, "factor indispensabil pentru a construi şi a ocroti pacea. El este exprimare de sine şi a propriilor daruri, dar şi angajare, trudă, colaborare cu alţii, pentru că se munceşte mereu cu şi pentru cineva. În această perspectivă în mod marcat socială, locul de muncă este locul unde învăţăm să dăm contribuţia noastră pentru o lume mai trăibilă şi frumoasă"[11].

A trebuit să constatăm cum pandemia a pus la grea încercare economia mondială, cu grave repercusiuni asupra familiilor şi asupra muncitorilor, care trăiesc, în afară de dificultăţi economice, situaţii de suferinţă psihologică. Ea a scos şi mai mult în evidenţă inegalităţile persistente în diferite domenii socio-economice. Să ne gândim la accesul la apa curată, la hrană, la instruire, la îngrijirile medicale. Numărul persoanelor prezente în categoria sărăciei extreme este într-o creştere sensibilă. Mai mult, criza sanitară a indus mulţi muncitori să-şi schimbe tipul de profesie, şi uneori i-a obligat să intre în domeniul economiei subterane, privându-i astfel de sistemele de protecţie socială prevăzute în multe ţări.

În acest tablou, conştiinţa valorii locului de muncă dobândeşte o importanţă ulterioară pentru că nu există dezvoltare economică fără muncă, nici nu se poate crede că tehnologiile moderne pot să înlocuiască valoarea adăugată procurată de munca umană. Apoi, el este ocazie de descoperire a propriei demnităţi, de întâlnire şi de creştere umană, cale privilegiată prin care fiecare participă activ la binele comun şi dă o contribuţie concretă la edificarea păcii. De aceea şi în acest domeniu este necesară cooperare mai mare între toţi actorii la nivel local, naţional, regional şi global, în special în perioada următoare, cu provocările puse de mult dorita reconversie ecologică. Anii următori vor fi un timp de oportunităţi pentru a dezvolta noi servicii şi firme, pentru a adapta pe cele deja existente, pentru a mări accesul la munca demnă şi pentru a se strădui pentru respectarea drepturilor umane şi a nivelurilor adecvate de retribuire şi protecţie socială.

Excelenţe, doamnelor şi domnilor!

Profetul Ieremia aminteşte că Dumnezeu are pentru noi "gânduri de pace, nu de nenorocire, ca să ne dea un viitor şi o speranţă" (29,11). De aceea nu trebuie să ne temem să facem spaţiu păcii în viaţa noastră, cultivând dialogul şi fraternitatea între noi. Pacea este un bine "contagios", care se propagă de la inima celor care o doresc şi tânjesc s-o trăiască, ajungând la lumea întreagă. Fiecăruia dintre voi, celor dragi ai voştri şi popoarelor voastre reînnoiesc binecuvântarea mea şi urarea mea cea mai sinceră de un an de seninătate şi de pace.

Mulţumesc!

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 226-230.

[2] Mesaj pentru a LV-a Zi Mondială a Păcii (8 decembrie 2021), 2.

[3] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 211.

[4] Ibid.

[5] Ibid.

[6] Mesaj pentru a LV-a Zi Mondială a Păcii (8 decembrie 2021), 1.

[7] Mesajul Urbi et Orbi, 25 decembrie 2021.

[8] Discurs la Naţiunile Unite (4 octombrie 1965), 5.