Într-o seară Padre Pio se odihnea într-o cameră, la parterul mănăstirii, cu vedere spre pădure. Era singur şi de puţin timp se aşezase pe pat, când, dintr-o dată îi apare un om îmbrăcat într-o capă neagră. Padre Pio, surprins, ridicându-se, l-a întrebat cine e şi ce vrea. Necunoscutul îi spuse că este un suflet din Purgator. ”Sunt Pietro de Mauro. Am murit într-un incendiu, la 18 septembrie 1908, în această mănăstire, după exproprierea bunurilor mănăstireşti, la un ospiciu pentru bătrâni. Am murit în flăcări, în salteaua mea, fiind surprins în somn, chiar în această cameră. Vin din Purgator: Domnul a acceptat ca să vin să vă rog ca Liturghia de mâine să o faceţi pentru mine. Mulţumită acestei Liturghii voi putea intra în Paradis”.
Padre Pio l-a asigurat că va face pentru el Sfânta Liturghie… şi îi spuse: ”Am vrut să-l însoţesc până la poarta mănăstirii. Mi-am dat seama că vorbisem cu un mort numai atunci când ieşiţi în curtea mănăstirii, omul care îmi era alături, dispăru dintr-o dată”. Am reintrat în mănăstire puţin speriat. Părintelui Paolino de Casacalendo, Superiorul mănăstirii, căruia nu-i era străină agitaţia mea, i-am cerut permisiunea să celebrez Sfânta Liturghie în folosul acelui suflet, apoi, desigur, i-am explicat despre ce e vorba”. Câteva zile după aceea, Părintele Paolino, curios, a vrut să verifice.Ducându-se la registrul de stare civilă al orăşelului San Giovanni Rotondo, a cerut şi a obţinut permisiunea de a consulta registrul celor decedaţi în anul 1908. Povestirea lui Padre Pio s-a adeverit. În registrul celor decedaţi în luna septembrie, părintele Paolino a găsit numele, prenumele şi cauza morţii: ”În ziua de 18 septembrie 1908, în incendiul de la azil a pierit Pietro de Mauro zis Nicola”.
Doamnei Cleonice Morcaldi din San Giovanni Rotondo, fiică spirituală foarte dragă Părintelui, la o lună de la moartea mamei, Padre Pio îi spuse la sfârşitul spovedaniei: ”În această dimineaţă mama ta a ajuns în Paradis, am văzut-o în timp ce celebram Sfânta Liturghie.
Acest episod este povestit de Padre Pio părintelui Anastasio. “Într-o seară, în timp ce eram în biserică şi mă rugam, am simţit foşnetul unei haine şi văd un tânăr frate în altar care schimba lumânările şi care aranja florile în altar”. Convins că în altar este fratele Leone şi apoi că era ora cinei, îi spun: ”Frate Leone, du-te la cină, nu e momentul să pregăteşti altarul”. Dar o voce, care nu era aceea a fratelui Leone, îmi răspunse: ”Nu sunt fratele Leone”, „dar atunci cine eşti?”, întreb eu. ”Sunt un confrate care făcea noviciatul. Mi s-a poruncit să menţin curat şi ordonat altarul pe durata anului de probă. Din păcate, de mai multe ori l-am nesecotit pe Isus din Sfântul Sacrament, trecând prin faţa altarului fără a-L saluta pe Cel Preasfânt din tabernacol. Din cauza acestei lipse de respect, sunt încă în Purgatoriu. Domnul, în marea sa bunătate, m-a trimis la dvs. pentru ca să stabiliţi până când voi mai sta în flăcările Purgatoriului. Mă încredinţez…”-“Eu crezând că sunt generos cu acel suflet suferind, am spus : »vei sta până mâine la Liturghia tuturor călugărilor din mănăstire ». Acel suflet strigă : »Ce crud sunteţi! Apoi scoase un ţipăt şi dispăru ». Acel strigăt de durere îmi produse o părere de rău pe care am simţit-o şi o voi simţi toată viaţa. Eu care prin voinţa divină aş fi putut să trimit acel suflet în Paradis, l-am condamnat să mai rămână încă o noapte în flăcările Purgatoriului”.
