Astăzi Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Apostol Iacob, rudenia Domnului. Este numit astfel deoarece ar fi fost văr cu Domnul Isus Cristos, fiu al lui Alfeu şi al unei anume Maria prezentă la picioarele crucii. Datorită acestei înrudiri cu Isus, el ar fi fost foarte respectat şi preţuit de primii creştini şi de apostolii înşişi.
Mai este numit și Iacob cel Mic deoarece era mai mic de statură în raport cu celălalt apostol, fratele sfântului Ioan, care purta acelaşi nume.
Din informaţiile Noului Testament aflăm că Pavel, la trei ani după convertirea sa, a urcat la Ierusalim şi nu a văzut “pe nimeni altul dintre apostoli, în afară de Iacob, fratele Domnului”(Gal 1,19). În a doua sa vizită, după paisprezece ani, Apostolul povesteşte (Gal 2,9) că, prezentându-şi evanghelia pe care o predica păgânilor, “Iacob, Chefa şi Ioan, care sunt consideraţi coloane, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă a comuniunii, ca noi să mergem la păgâni, iar ei la cei tăiaţi împrejur”.
Cu ocazia Conciliului de la Ierusalim, Iacob a spus: “Eu consider că nu trebuie să-i tulburăm pe aceia dintre păgâni care se întorc la Dumnezeu, ci să li se scrie atât: să se ferească de contaminările cu idolii, de desfrânare, de animale sufocate şi de sânge”(Fap 15,19-20). Preocupat de armonia ce trebuia să domnească în comunităţile mixte, formate deci din creştinii proveniţi din iudaism, cât şi din păgânism, Iacob recomandă unele atitudini practice menite să evite plângerile şi scandalurile inutile.
Şi în ultima călătorie la Ierusalim, Pavel l-a vizitat pe Iacob. Împreună cu el erau toţi prezbiterii comunităţii şi Pavel le-a relatat şi de această dată lucrările minunate împlinite de Domnul între păgâni.
Conform tradiţiei, în anul 62, faima de care se bucura Iacob la Ierusalim şi creşterea comunităţii creştine au provocat o răscoală populară şi apostolul a fost luat şi aruncat de pe esplanada templului şi apoi ucis cu o lovitură decisivă.
Numele lui Iacob este dat unei scrisori apostolice, care are un stil sapienţial, adresată tuturor creştinilor. Prezentăm aici un mic text, unde autorul vorbeşte despre înţelepciunea care vine de sus şi călăuzeşte viaţa creştină: “Ea este, înainte de toate, curată, apoi paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie. Rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace” (Iac 3,17-18).
