Evanghelia de astăzi, își dezvăluie într-un astfel de context, întreaga profunzime: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Petru și toți ceilalți discipoli sunt chemați să-l urmeze pe Isus, să meargă după El. Doar mergând după El ucenicii intră în intimitatea misterului lui Dumnezeu și descoperă încet-încet cine este Cristos, care este misiunea lui. Mântuitorul este singurul care cunoaște și poate revela un astfel de mister. Noi îl putem doar primi, mergând pe urmele Lui. Este însă o urmare ce necesită răbdare, încredere și câteodată suferință. Dumnezeu pare adeseori absent iar noi ne simțim abandonați și fără sprijin. Cuvintele psalmului răsună și în adâncul sufletului nostru: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”
Uneori, la fel ca Petru, mai ales în astfel de momente, am vrea să-i spunem noi lui Dumnezeu ce are de făcut. Ne simțim mai capabili și mai descurcăreți în a găsi scurtături pe calea către mântuire. În a găsi în special scurtături care ocolesc tot ceea ce în viața noastră are formă de cruce. Încercăm de fapt, în astfel de momente, să ne fabricam un Cristos după chipul și asemănarea noastră. Și chiar de credem că noi suntem artiștii și protagoniștii, altcineva, din umbră, ne ghidează mintea și ne arată calea. Același personaj misterios, ce lui Adam și Evei le indica o cale mai rapidă de a deveni la fel cu Dumnezeu. Același ce însuși Mântuitorului în deșert îndrăznește să-i propună o cale mai simplă de a-și împlini misiunea. Și acolo în pustiu, și în prezența lui Petru, și în viața noastră, Isus identifică fără drept de apel identitatea celui ce se află dincolo de vocea mieroasă: “Înapoia mea satano!”
De-a lungul vieții noastre, vom zări scurtături, căi mai largi și mai ușoare, cărări laterale îmbietoare, împodobite și înmiresmate. Roade bune de mâncat şi plăcute ochilor la vedere şi vrednice de dorit, precum rodul pomului din Grădina Raiului. Nu abandonați calea Domnului pentru acestea. Nu ieșiți din urmele pașilor lui Isus. Nu-l pierdeți din ochi pe Mântuitorul. Cum spune poetul: “De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Ce e val ca valul trece.”
O cale spre Ceruri ne-a fost deschisă de Isus, singurul capabil de așa ceva. Nu există o alta. Nu putem inventa o alta. Că ne este presărată cu flori sau cu spini uneori, că margem cântând sau plângând câteodată, că pășim pe ea privind înspre cer sau cu capul în pământ din cauza crucii, aceasta este singura, adevărata cale. Și doar când vom ajunge la capătul ei și vom privi înapoi, vom vedea că suferințele și crucile erau de fapt tot atâtea repere și faruri luminoase pe calea noastră prin această întunecată Vale a plângerii.
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Mc 8,34-38;9,1
Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi,
le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi
ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl
va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru
Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige
lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în
schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se
va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii
îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce
stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui
Dumnezeu, venind întru putere.
