Lucrarea picturală a lui Ivan Karas reunește într-o singură secvență două episoade diferite ale vizitei Patriarhului Iustinian Marina la Dragoslavele, unde erau închiși cei șase episcopi uniți, din 14 noiembrie 1948 și din 3 decembrie. În ultima vizită, fiecare episcop unit a primit o copie din Monitorul Oficial, în care a fost decretată suprimarea Bisericii Române Unite cu Roma. Patriarhul, care adus vestea acestor prefaceri, este martorul reacției episcopilor la cele auzite.
Experiența recluziunii în lagăr a fost descrisă de Aleksandr Soljenițîn printr-o imagine foarte sugestivă, aceea a unor fluvii imense care curg într-o subterană, închipuirea milioanelor de osândiți care, prin pătimire, au făcut ca pământul de deasupra să devină fertil și hrănitor. Istorisirile din subterană ne sunt cunoscute astăzi doar prin intermediari, de cele mai multe ori însemnări răzlețe ale acelora care s-au reîntors din aceste înfundături ale istoriei. Rămân, în schimb, movilele de pământ care i-au acoperit și refuză, parcă, să se niveleze.
O meditație în culoare asupra acestor realități este lucrarea pictorului Ivan Karas, o pânză de mari dimensiuni (2m X 1,4m) în care este reprezentată detenția la Dragoslavele a Fericiților episcopi greco-catolici. Interesul pentru această imagine provine din faptul că ea constituie frontispiciul pentru Evanghelia Patimilor care s-a scris cu sânge în anii prigoanei. Subiectul tabloului este, așadar, încercarea puterii de a pune pe un alt făgaș istoria de har a unirii cu Biserica Romei, conform proiectului ateu care viza desființarea printr-o trecere forțată la Ortodoxie.
Lucrarea picturală reunește într-o singură secvență două episoade diferite ale vizitei Patriarhului Iustinian Marina la Dragoslavele: prima vizită, în 14 noiembrie 1948 și cea de-a doua, câteva săptămâni mai târziu, în seara zilei de 3 decembrie. În ultima vizită, fiecare episcop unit a primit o copie din Monitorul Oficial, în care a fost decretată suprimarea Bisericii Române Unite cu Roma. Patriarhul, care adus vestea acestor prefaceri, este martorul reacției episcopilor la cele auzite. Din punctul de vedere al atmosferei, avem de-a face, așadar, cu o scenă de mare încărcătură emoțională, chiar încordată, dacă considerăm soldatul înarmat care îi păzește pe episcopi. Vom observa, totuși, că întregul este inundat de o lumină suprafirească. Accentul nu cade, deci, cum ne-am fi așteptat, pe confruntare, ci, așa cum a ales artistul, pe mărturia unitară a episcopilor înaintea împrăștierii lor prin diferite închisori. La a doua întrevedere cu Patriarhul, episcopul Valeriu Traian Frențiu nu se mai afla alături de confrații întru episcopat, fiind internat la spitalul din Rucăr.
În contextul dramatic al acelor clipe, artistul a individualizat două reacții. Prima este aceea a episcopului Ioan Bălan, care are arătătorul mâinii drepte îndreptat către sfera cerească. Gestul său, acela al unui înțelept, reașază pe scara valorilor evenimentele istoriei, știind că are valoare numai ceea ce este prețios și în ochii lui Dumnezeu. Fericitul Valeriu Traian, cel mai vârstnic în harul episcopatului, asumă, în schimb, o poziție a fermității. Determinarea sa arată, prin gestul ridicării mâinii sale că, atunci când adevărul este o experiență nemijlocit trăită, resemnarea și fatalismul nu-și mai au locul. Postura arhiereului suferind pare inspirată din clasicele posturi ale sculpturii antice, în ea recunoscându-se statura unui senator roman sau, mai curând, acel gest monumental al lui Isus din Chemarea Sfântului Matei de sub pensula lui Caravaggio.
Atitudinea celorlalți episcopi reprezentați se concentrează pe stupoarea în fața provocării răului. În acele momente tragice, ei nu au ales revolta și furia, ci temperanța și încrederea legăturii lor cu Cerul. Modularea stării lor interioare, într-o postură umilă, gânditoare este bine cunoscută, fiind descrisă cu dramatism în memoriile Fericitului Iuliu Hossu. În acele momente, au răsunat răspicat cuvintele: „Credința noastă este viața noastră!” Prin atitudinea meditativă, „strana” episcopilor amplifică forța convingerilor exprimate prin gestul celor doi episcopi amintiți mai sus, Ioan Bălan și Valeriu Traian Frențiu. Priviri interiorizate și gesturi rugătoare care ar putea aminti compozițiile de tipul Sacra Conversazione ale artei occidentale în care personaje pe deplin pământești se înscriu într-o realitate dincolo de lume, ca și cum ar vrea să ne transmită: „patria noastră este în ceruri, de unde îl așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos” (Filipeni 3, 20).
Lucrarea este construită compozițional între două extreme: un peisaj și o natură moartă. Intensitățile tușelor sunt așternute într-un crescendo atent cumpănit de pictor. În partea superioară a peretelui, în jocul de lumini și umbre, se distinge silueta unui Hristos răstignit cu brațele larg deschise. În partea stângă, avem peisajul de iarnă de la Dragoslavele, care absoarbe dramatismul scenei, dorind parcă să estompeze orice asperitate din figurile umane. Dâmbovița înghețată, peste care se înalță o punte, devine în acest context un „Iordan al credinței” care își așteaptă, deocamdată în pustie, glasurile care strigă după dreptatea Cerului. În partea dreaptă, discret și luminos în același timp, se află fragmentul unei naturi moarte care temperează atmosfera grea prin acordul fin cu trăirile interioare ale personajelor. Pe masă se află un vas din lut și roadele toamnei târzii, atunci când esențele capătă o culoare intensă, pastelate de aburul tipic pentru prospețimea unei acuarele.
Construind încăperea într-o perspectivă accidentală, artistul și-a asumat atitudinea unui observator marginal și îl invită și pe privitor să parcurgă sensul imaginii în aceeași distanță reverențioasă față de narațiune. Diagonala perspectivală care traversează compoziția se oprește dincolo de „crucile de gratii”, în spatele încăperii întunecate, acolo unde este aurora unui nou început. Pe una din laturile acestei drepte imaginare apare, probabil, și închipuirea răului, în singurul profil impersonal, al soldatului din prag lipsit de vedere. Răul este o forță oarbă, fără ochi, deoarece păcatul înseamnă închidere în sine și dezintegrare a personalității, îndârjirea în a nu-l mai vedea pe cel de lângă tine.
Pânza lui Ivan Karas este o lucrare de maturitate, în care pictorul și-a asumat ca finalitate restituirea unui univers plin de semnificații teologice și spirituale, legate de un moment concret din istoria recentă a Bisericii Române Unite. Meditația este întregită aici de abilitatea artistului de a rezolva într-o manieră surprinzătoare o serie de probleme plastice. Pictor al unei atmosfere sonore, el reușește să mențină unitatea compozițională într-o desfășurare amplă de acțiune și de peisaj. Echilibrul formelor și gestica ponderată demonstrează totodată gustul pentru monumental al artistului.
La Dragoslavele a fost începutul calvarului Fericiților martiri. Fundătura muntelui a primit colegiul episcopilor și a devenit vreme de câteva luni adăpostul sufletelor lor răstignite. În ciuda privațiunilor de tot felul, în primul rând de libertate, în pofida frigului și a foamei – în memoriile Fericitului Iuliu Hossu este descris traiul lor – , perioada detenției în aceste locuri apare ca o nesfârșită doxologie. Ea constă în rostirea continuă de binecuvântări pentru omenia celor din apropiere și mai ales pentru norodul de peste munți, căruia episcopii îi duceau dorul. La câteva luni după mutarea episcopilor uniți, Patriarhul Iustinian a adus pentru a servi cultului ortodox o bisericuță maramureșeană ridicată de greco-catolicii din Borșa după anul 1717. Bârnele ei mai mărturisesc și astăzi că la Dragoslavele s-a scris o pagină cu bună mireasmă din istoria Bisericii Unite. Mai știm, de asemenea, că această mireasmă a mărturiei de sânge a urcat în sus, pe creasta muntelui, până la tronul îndurărilor.
