(Duminica Chemării primilor apostoli)
Istoria Bisericii începe aici, pe marea Galileii, cu niște bieți pescari. Într-o Galilee departe de puritatea Templului din Ierusalim, un teritoriu de confluență a neamurilor, în care se amestecă lumina și întunericul, sfințenia și păcatul, dreapta credință și idolatria. Biserica începe de asemenea cu niște oameni care nu sunt nici experți în teologie, nici foarte pioși și care în momentul în care Isus îi cheamă nu sunt în rugăciune sau în genunchi, ci încearcă să-și câștige prin munca lor pâinea cotidiană. Cum și-ar fi putut imagina în acest moment cei patru pescari, că vor fi vestitorii Împărăției Cerurilor până la marginile pământului? Ceea ce ei fac în schimb, este gestul clasic ce deschide larg porțile lui Dumnezeu: la chemarea lui Isus lasă totul și îl urmează. Asta înseamnă chemare, asta înseamnă vocație.
Și în cazul nostru paradigma este aceeași: Dumnezeu se apropie de noi, de banalele și obișnuitele noastre vieți și ne cheamă să-l urmăm. Prea puțin contează capacitățile, știința sau situația noastră. Ceea ce conteaza în primul rând este chemarea Domnului, fiindcă iubirea și îndurarea Lui sunt mai mari decât orice mizerie din viața noastră. Dacă ne gândim bine, toată viața Fiului lui Dumnezeu, de la naștere și până la moarte se împlinește în cele mai puțin probabile locuri: în Betleem, Isus se naște într-o iesle și primii martori ai nașterii lui sunt niște pastori; pe Golgota, Mântuitorul moare între doi tâlhari, în afara zidurilor cetății. Evanghelia pare să ne spună că nu există situație pe acest pământ care să fie definitiv închisă îndurării lui Dumnezeu.
Un lucru este esențial însă în această dinamică spirituală a chemării: dacă este adevărat că nici o situație umană nu este prea mizerabilă în fața îndurării Lui, nu este mai puțin adevărat că răspunsul la chemare înseamnă schimbare, înseamnă convertire. Versetul care precede evanghelia de astăzi este cel în care Isus proclamă: “Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. De aceea pescarii de astăzi își abandonează mrejele și îl urmează; de aceea orbul Bartimeu își leapădă mantia de cerșetor și merge după Mântuitorul; de aceea Maria Magdalena renunță la viața veche pentru a se dedica adevăratei iubiri. Cu alte cuvinte Îndurarea nu este nici pe departe un motiv pentru ca noi să continuăm să ne bălăcim în vechea noastră viață și în păcatele noastre, consolându-ne la gândul că Dumnezeu ne iubește oricum.
Iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât orice cădere a noastră, însă El nu ne va forța niciodată. Precum în icoana Învierii, Mântuitorul întinde mâinile sale înspre Adam și Eva, la fel e și cu noi. Avem însă deplină libertate de a apuca această mână salvatoare sau a ne vedea în continuare de viețile noastre.
Să abandonăm așadar mrejele acestei lumi, spunând “DA” chemării lui Isus!
PS Claudiu
Episcopul Eparhiei de Cluj-Gherla
Ev Mt 4,18-23.
Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Isus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
