de Ottavio De Bertolis
Dar dacă unul ar vrea să ştie ce este Inima lui Cristos, cui se adresează? Ce trebuie să facă unul căruia îi vine în cap această ciudăţenie? De fapt, se poate întâmpla şi nu este în mod necesar o patologie. De exemplu, mi s-a întâmplat mie.
Pentru a spune adevărul, pornisem cu nişte probleme aproape nerezolvabile, aş spune insurmontabile. Unele radicale, aşa cum este radicală (aveam să descopăr după aceea, studiind un pic) gramatica, limbajul: de ce ar trebui să spun: "Inima lui Isus, străpunsă de suliţă, miluieşte-ne pe noi"? Nu este în mod evident o perifrază pentru a spune "Doamne Isuse, tu care ai fost străpuns de suliţă, miluieşte-ne pe noi"? Şi atunci, n-ar fi mai exact, fără parcă a personifica inima?
Şi după aceea; inima, bine, dar dacă, aşa cum am citit în documente importante, ea este vrednică de adoraţie pentru că este unită cu Divinitatea, la acest punct şi mâinile sale, degetul mic, sau picioarele. Ce facem? Fragmentarea bunului Isus? Şi atunci rămâneam cu problemele mele, îndoielile mele. Şi nu găseam pe nimeni care să-mi dea lumină: existau ori cărţi un pic uzate, cele ale bunicii, care din fericire era evlavioasă (cel puţin ea...), cu toate promisiunile Sfintei Inimi, întocmai (douăsprezece, şi eu căutam care era mai uşor de obţinut, pentru că nu se ştie niciodată), sau cărţi despre Isus, chiar foarte frumoase, care nu vorbeau însă despre Inima sa, întărindu-mă în inutilitatea unei parafraze redundante, sau, însă asta ca tinerel, exista şi vreun teolog, care totuşi, dacă-mi forţa creierul, nu mă satisfăcea înăuntru. Părea că această treabă nu interesa pe nimeni sau aproape pe nimeni, nici pe preoţi.
Quoi faire, spunea cineva, ce-i de făcut? Cuprins nu de disperare, ci aşa pentru a începe dintr-o parte, efectiv mi-am semnat în jurnal (eram la liceu) datele primelor vineri din lună, nouă mai exact: lucrul care n-a trecut neobservat printre colegii mei, iar îndoiala era: "Oare este zăpăcit, măcar un pic?", şi unele observaţii în acest sens mă nelinişteau. Oricum, deja că eram acolo, am început să mă spovedesc înainte de acele liturghii fatidice, şi făceam acestea chiar bine. Ca tip precis şi un pic meticulos ce sunt. După ce s-au terminat primele vineri, am descoperit că biserica în care mergeam rămânea deschisă în noaptea de joi seara (şi nu ştiu dacă se întâmplă şi astăzi...) pentru a permite ora sfântă. Ce este? În fugă am mers să citesc: o oră, cu Isus, meditând pătimirea. Dar ştii că era o idee bună? În scurt timp, am fost un aficionado: în fiecare joi seara, chiar dacă lumea cădea, în casă sau în biserică, îmi luam Pătimirea şi o citeam şi mă gândeam aşa cum puteam. Aceea a fost o mare şcoală, cea mai bună pe care am avut-o. Cuvântul ne revelează Inima: fiecare cuvânt al Scripturii vine de la el, şi pe el îl readuce, exact ca Euharistia, fiecare Euharistie.
După aceea într-o zi: eram deja novice, terminam luna mea la Cottolengo, şi dădeam de mâncare unui "bun fiu", cum îi numea fondatorul; când i-am spus sorei că în ziua următoare plecam, Luigi, bunul fiu, mi-a luat capul, mi l-a apucat şi l-a rezemat pe pieptul său. Cam ca discipolul pe care îl iubea Isus. Nu puteţi să înţelegeţi ce mi s-a întâmplat înăuntru şi câte lucruri am înţeles: cu adevărat Isus este în săracii săi.
Aşadar, este adevărat că "Domnul descoperă taina sa celor care se tem de el şi le face cunoscut alianţa sa" (Ps 25,14). Merită de săpat în ogorul Bisericii pentru a găsi această perlă preţioasă, care valorează mai mult ca orice, pentru că în ea este totul. Din păcate, din multe motive, a ajuns asemenea copilului, aruncat cu apa murdară de limbaje de acum incomprehensibile şi de forme care pot fi propuse cu greu; probabil ne-am gândit puţin, şi noi preoţii, sau cu un pic de suficienţă sau de aer de superioritate. Dar ce contează? "Mare este îndurarea lui asupra noastră şi adevărul Domnului rămâne în veci" (Ps 117,2). Există un "încă"; încă al alianţei sale care se deschide celor care îl caută.
(După L'Osservatore Romano, 11 iunie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
