De Walter Kasper
Consideraţiile prezentate în Consistoriu au fost precedate, deja de mulţi ani, de dialoguri cu păstori de suflete, consultanţi matrimoniali şi familiali, precum şi cu perechi şi familii interesate. Imediat după conferinţă, aceste conversaţii au fost reluate în mod spontan. Mai ales confraţi călugări vor să ştie, dacă se poate foarte rapid, ce anume trebuie sau pot ei să facă în concret. Aceste întrebări sunt comprehensibile şi justificate. Totuşi nu există reţete simple. Cu atât mai puţin se poate, în Biserică, să se impună soluţii determinate în mod arbitrar sau construind maşinării ameninţătoare. Pentru a ajunge la o soluţie pe cât posibil unanimă este necesar să se facă mulţi paşi. În problemele referitoare la sexualitate, căsătorie şi familie, primul pas constă înainte de toate în a deveni din nou capabili de a vorbi şi în a găsi o cale de ieşire din imobilitatea unei amuţiri resemnate în faţa situaţiei de fapt. Simpla întrebare despre ce anume este permis şi ce anume este în schimb interzis nu este de mult ajutor aici. Problemele referitoare la căsătorie şi familie - printre care problema divorţaţilor recăsătoriţi este numai una, deşi este o problemă urgentă - fac parte din marele context în care ne întrebăm despre modul în care persoanele pot găsi fericirea şi plinătatea vieţii lor.
Din acest context face parte, în mod cu totul esenţial, modul responsabili şi gratificator de raportare cu darul sexualităţii, dar oferit şi încredinţat de Creator fiinţelor umane. Sexualitatea trebuie să facă să se iasă din fundătura şi din singurătatea unui individualism autoreferenţial şi să conducă la un tu al unei alte persoane şi la acel noi al comunităţii umane. Izolarea sexualităţii de aceste relaţii global umane şi reducerea sa la sex nu au dus la eliberarea atât de mult lăudată, ci la banalizarea şi comercializarea sa. Moartea iubirii erotice şi îmbătrânirea societăţii noastre occidentale sunt consecinţa acestui lucru. Căsătoria şi familia sunt ultimul cuib de rezistenţă împotrivă unei economicizări şi tehnicizări a vieţii care calculează totul cu răceală şi care devorează totul. Avem toate motivele să ne angajăm cel mai mult posibil pentru căsătorie şi familie, şi mai ales pentru a-i însoţi şi a-i încuraja pe tineri pe acest drum.
Un al doilea pas, în cadrul Bisericii, constă într-o spiritualitate pastorală reînnoită, care îşi ia rămas-bun de la o consideraţie legalistă urâtă şi de la un rigorism necreştin care încarcă persoanele cu poveri insuportabile, pe care noi clericii înşine nu vrem să le purtăm şi pe care nici măcar n-am şti să le purtăm (cf. Mt 23,4). Bisericile orientale, cu principiul oikonomia, au dezvoltat un parcurs dincolo de alternativa dintre rigorism şi laxism, din care noi putem învăţa din punct de vedere ecumenic. În Occident cunoaştem epicheia, dreptatea aplicată la cazul singular, care conform lui Toma de Aquino este dreptatea cea mai mare.
În oikonomia nu este vorba în primul rând despre un principiu din dreptul canonic, ci despre o atitudine spirituală şi pastorală fundamentală, care aplică evanghelia conform stilului unui bun tată de familie, înţeles ca oikonomos, conform modelului economiei divine a mântuirii. Dumnezeu, în economia sa de mântuire, a făcut mulţi paşi împreună cu poporul său şi în Spiritul Sfânt a parcurs un drum lung cu Biserica. În mod analog, Biserica trebuie să însoţească persoanele în drumul lor spre sfârşitul vieţii şi ar trebui să fie aici conştientă că şi noi ca păstori suntem mereu în drum şi că destul de des greşim, trebuie să începem din nou şi - slavă milostivirii lui Dumnezeu, care nu are niciodată sfârşit - putem şi să reîncepem mereu.
Oikonomia nu este un parcurs sau chiar o cale de ieşire la preţ ieftin. Ea ne face să luăm în serios faptul că, aşa cum Martin Luther a formulat chiar în prima dintre tezele sale despre indulgenţă din 1517, toată viaţa creştinului este o pocăinţă, adică o continuă schimbare a modului de a gândi şi o nouă orientare (metanoia). Faptul că noi adesea uităm asta şi că am neglijat în mod impardonabil sacramentul pocăinţei ca sacrament al milostivirii, este una dintre cele mai profunde răni ale creştinismului actual. De aceea calea penitenţială (via poenitentialis) nu este numai un lucru pentru divorţaţi recăsătoriţi, ci pentru toţi creştinii. Numai dacă în pastoraţie ne orientăm din nou în acest mod profund şi global, vom înainta şi în problemele concrete care sunt înaintea noastră, pas după pas.
Un al treilea pas se referă la traducerea instituţională a acestor consideraţii antropologice şi spirituale. Atât sacramentul căsătoriei cât şi sacramentul euharistiei nu sunt afacere individuală privată; ele posedă un caracter comunitar şi public, şi de aceea o dimensiune juridică. Căsătoria celebrată în biserică trebuie să fie împărtăşită de toată comunitatea Bisericii, în mod concret a parohiei, iar căsătoria civilă se află sub tutela Constituţiei şi a orânduirii juridice a statului. Considerate în acest context mai amplu, procedurile canonice în probleme matrimoniale au nevoie de o reorientare spirituală şi pastorală. Deja astăzi există un consens amplu cu privire la faptul că proceduri în mod unilateral administrative şi legale, conform principiului tuţiorismului, nu dau dreptate mântuirii şi binelui persoanelor şi situaţiei lor concrete de viaţă, adesea foarte complexe.
Aceasta este o peroraţie nu pentru o gestionare mai laxistă şi pentru o largheţe mai mare în declaraţiile de nulitate matrimonială, ci mai degrabă pentru o simplificare şi accelerare a acestor proceduri şi mai ales pentru a le situa în cadrul colocviilor pastorale şi spirituale, în contextul unei consultanţe de gen pastoral şi spiritual, în spiritul bunului pastoral şi al samariteanului milostiv.
Se discută în mod controversat mai ales un al patrulea pas, cu referinţă în care o declaraţie de nulitate a primei căsătorii nu este posibilă sau, aşa cum se întâmplă în multe cazuri, nu este dorită pentru că este considerată necinstită.
Biserica ar trebui să încurajeze, să însoţească şi să susţină din orice punct de vedere pe cei care, după o despărţire civilă, întreprind calea dificilă de a rămâne singuri.
Noi forme de Biserici familiale pot să fie aici un mare ajutor şi să dăruiască o nouă posibilitate de a se simţi acasă. Drumul pentru a face posibile pentru divorţaţii care s-au recăsătorit civil, în situaţii concrete şi după o perioadă de reorientare, sacramentele pocăinţei şi euharistiei, este parcurs în cazuri singulare cu toleranţa şi cu consimţământul tacit al episcopului. Această discrepanţă între orânduirea oficială şi practica locală tacită nu este o situaţie nouă bună.
Chiar dacă o cazuistică nu este posibilă şi nici măcar de dorit, ar trebui să aibă valoare şi să fie declarate în mod public nişte criterii obligatorii. În conferinţa mea am încercat să fac asta. Această tentativă poate desigur să fie îmbunătăţită. Totuşi, speranţa foarte multor persoane este justificată: speranţa că următorul Sinod, condus de Spiritul lui Dumnezeu, după ce a ponderat toate punctele de vedere, poate să indice un drum bun şi comun.
(După L`Osservatore Romano, 12 martie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:ercis.ro
