Astăzi, Biserica Catolică îl sărbătorește pe Sfântul Ioan al lui Dumnezeu. Se numea Ioan Ciudad şi s-a născut dintr-o bună familie de muncitori la Montemor-o-Novo, în Portugalia, în anul 1495, la trei ani după sosirea lui Cristofor Columb în America. Avea în sânge sensul aventurii, asemenea portughezilor timpului său, aşa încât, la vârsta de 8 ani, a dispărut de acasă şi nu a mai fost de găsit. Mama sa a murit de durere şi tatăl, rămas singur, s-a făcut laic franciscan.
În căutarea aventurii
Trecând peste hotarele ţării sale, nu se ştie cum, el a ajuns la Oropesa, în Spania, în casa lui Francisco Cid, administrator al contelui Francisco de Alvarez, din Toledo. Spre norocul său, el a fost primit ca un fiu şi a primit o bună instruire de bază. A corespuns acestei încrederi, făcând tot felul de munci, în funcţie de nevoile familiei: păstor, ţăran, supraveghetor al personalului din gospodăria contelui.
Lucrurile mergeau aşa de bine, încât binefăcătorul său i-a oferit mâna fiicei sale. Ar fi fost o foarte bună partidă, dar, pe neaşteptate, s-a trezit din nou în Ioan spiritul aventurii, şi astfel, el s-a înrolat în armata spaniolă care pornea la luptă împotriva francezilor pentru recucerirea ţinutului Fuenterrabbía.
Tovarăşii de arme îl stimau pentru curajul şi pentru onestitatea sa şi, de aceea, i-au încredinţat paza prăzii bogate de război, obţinută de la francezi. Deoarece, însă, nu se ştie cum, s-a furat totuşi din acea pradă, el a fost scos din armată şi condamnat la spânzurătoare. Numai datorită intervenţiei unui personaj din înalta societate, a fost salvat.
A revenit la Oropesa şi şi-a reluat lucrul, dar la căsătorie nu se gândea pentru nimic în lume. Aştepta ocazia prielnică pentru a se reintegra în armată şi a reuşit acest lucru, în anul 1532, când a luat parte la apărarea oraşului Viena împotriva lui Soliman al II-lea.
I-a venit puţin mintea la cap
Când s-a întors în Spania, ceva se schimbase în el. A făcut un pelerinaj la Compostela, apoi a vizitat ţinutul natal şi, în fine, s-a îndreptat spre Sevilla, unde, pentru aproximativ un an, a făcut-o pe păstorul, până în anul 1535, când a început să vagabondeze din nou prin lume. S-a dus la Ceuta, în Africa, şi a lucrat ca salahor în fortificaţiile acelui oraş portughez. Aici a făcut un gest umanitar, când, cu banii câştigaţi, a ajutat o familie nobilă portugheză, exilată în acel ţinut, fără nici o posibilitate economică.
După trei ani petrecuţi printre var şi piatră, a plecat spre o nouă destinaţie: Gibraltar. Cu banii pe care îi pusese deoparte, s-a apucat să o facă pe comerciantul de cărţi, cutreierând străzile şi suburbiile oraşului. A rămas însă puţin în Gibraltar şi apoi a plecat în Granada, unde şi-a deschis o librărie adevărată.
La Granada, la 20 ianuarie 1539, după ce a ascultat o predică a fericitului Ioan de Avila, s-a hotărât să înceapă o viaţă nouă. Fervoarea sa de neofit a impresionat negativ populaţia oraşului, care l-a considerat nebun şi l-a închis la balamuc. Aici, şi-a dat seama de situaţia aberantă în care erau ţinuţi bolnavii mintal şi, în inima sa, a hotărât să facă ceva în această direcţie.
Începutul operei sale
Abia ieşit din ospiciu, a mers în pelerinaj la Madona de Guadalupe, pentru ca mama cerească să-l ajute să înţeleagă mai bine care erau planurile lui Dumnezeu cu privire la el. Întors la Granada, a început să se îngrijească de cei bolnavi. Mai întâi, i-a adunat într-un hol al unui palat seniorial, apoi într-o casă mai confortabilă şi, în sfârşit, într-un autentic complex spitalicesc.
Episcopul locului i-a sugerat să îmbrace o anumită haină care, deşi nu era în uz între călugări, l-ar fi făcut cunoscut ca o persoană consacrată lui Dumnezeu. Ioan a acceptat, deoarece, în acest fel, lucrarea sa nu apărea ca o exotică iniţiativă personală, ci ca o operă a Bisericii, dându-i, printre altele, un mai mare credit în obţinerea fondurilor. Episcopul, dincolo de aceasta, pe cheltuiala sa, a voit să oficializeze numele pe care deja lumea i-l dădea: “Ioan al lui Dumnezeu”.
În 1548, a fondat un alt spital la Toledo şi apoi a mers la Valladolid, pentru a-l întâlni pe Filip al II-lea, regent al Spaniei, şi curtea sa. Era încărcat de datorii şi nu putea să iasă din această situaţie prin simpla caritate a populaţiei. A prezentat la cel responsabil situaţia în care se afla nu din cauza nechibzuinţei sau a unei proaste administrări, ci datorită dorinţei sale de a veni în întâmpinare nevoilor obiective ale supuşilor regelui.
Arhiepiscopul de Valladolid i-a replicat că spitalele sale nu erau altceva decât un cuib de vagabonzi şi de prostituate. Sfântul a primit sfidarea şi a răspuns simplu cu invitaţia de a veni pentru a le vizita în persoană, şi apoi a adăugat: “Veţi descoperi că găzduim o singură persoană nedemnă de a mânca pâinea oferită: şi aceea sunt eu”.
Fatebenefratelli
Când Ioan cerea pomană spunea întotdeauna: “Faceţi bine, fraţilor, pentru voi înşivă!”, pentru a aminti fiecăruia că cine dă unui sărac, dă cu împrumut lui Dumnezeu. De aici, şi numele de “fatebenefratelli” dat fiilor săi spirituali. El nu se gândea să fondeze un ordin sau o congregaţie călugărească: colaboratorii săi erau laici care voiau să slujească, asemenea lui, celor bolnavi.
Primii au fost doi foarte aprigi duşmani cu care Ioan se împăcase; acestora li s-au adăugat, încetul cu încetul, şi alţii pe care Ioan i-a numit simplu “fraţii ospitalieri”. Când a murit, la 8 martie 1550, nu a lăsat nici o regulă scrisă, ci doar câteva scrisori. Înmulţirea fundaţiilor şi a colaboratorilor, după moartea sa, a determinat Sfântul Scaun să le dea fraţilor “fatebenefratelli” o regulă şi un statut juridic.
Pius al XII-lea, cu ocazia sărbătoririi a patru sute de ani de la înfiinţarea ordinului, a sintetizat foarte bine spiritualitatea lui Ioan al lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: “Cu ochiul sensibil al credinţei, el a pătruns până în adâncul misterului ce se ascunde în cei bolnavi, în cei slabi şi în cei îndureraţi; şi consolându-i, ziua şi noaptea, cu prezenţa, cu cuvântul, cu medicamentele, era convins că aduce pioase servicii membrelor suferinde ale Răscumpărătorului”.
Intuiţiile lui Ioan
Însă Ioan al lui Dumnezeu nu este amintit numai pentru sfinţenia sa, ci şi pentru intuiţiile sale extraordinare pe care le-a avut în ceea ce priveşte sfinţenia. La timpul său, spitalele erau în acelaşi timp locuri de îngrijire pentru persoanele abandonate şi atinse de boli cronice, refugiu pentru pelerinii fără casă şi adăpost pentru bolnavii pe care nimeni nu voia să-i ţină în casă. Înşişi bolnavii la pat, chiar dacă sufereau de boli contagioase, erau literalmente îngrămădiţi pe saltele improvizate şi cel care intra într-un spital îşi asuma riscul de a se alege cu boli şi mai grave.
Ioan şi-a organizat spitalele pe secţii, conform cu diferitele boli, şi fiecărui bolnav i-a dat un pat curat şi corespunzător. Plecând de la evanghelie, care în fiecare bolnav vede chipul suferind al lui Cristos, el a voit să-i dea fiecărui bolnav o asistenţă personalizată, care nu se limita numai la administrarea tratamentului medicamentos, ci stabilea cu fiecare un raport uman de încredere reciprocă.
Şi mai revoluţionară a fost opera sa cu bolnavii mintali. Aceştia erau consideraţi pe atunci posedaţi de diavol şi erau puşi în lanţuri şi pedepsiţi. Ioan, după ce încercase în propriul trup unele tratamente inumane, a decis ca, în spitalele sale, nebunii să fie trataţi simplu ca persoane bolnave psihic şi, deci, având nevoie mai mult decât alţii de afecţiunea umană: trebuiau să fie mai mult iubiţi şi niciodată loviţi sau puşi în lanţuri.
Despre el s-a scris pe drept că “în asistenţa spitalicească merită un loc care nu poate fi şters peste veacuri”.
Sursa:www.calendarcatolic.ro
