Astăzi, 12 martie, Biserica îl sărbătoreşte pe Sfantul Papă Grigore Dialogul. Acesta este cunoscut şi sub numele de Sfântul Papă Grigore I sau Grigore cel Mare. A trăit între anii 540 – 604 şi a fost papă al Romei din 590 şi până în momentul morţii sale. Alături de Ambrozie, Ieronim, Augustin de Hipona, Tertulian şi Ciprian de Cartagina, este unul din cei şase părinţi apuseni ai Bisericii Catolice şi un doctor al Bisericii. De asemenea, Grigore a fost primul călugăr care ulterior a devenit papă. La scurt timp după moartea acestuia Biserica Catolică şi cea Ortodoxă îl sanctifică. Este considerat de foarte mulţi ca fiind protectorul cântăreţilor, studenţilor şi al învăţătorilor.
Conform scrierilor, Grigore cel Mare s-a născut în anul 540 la Roma. Nu se ştiu foarte multe lucruri despre copilăria sa, însă acesta a trăit în vremea când Italia a fost recucerită de către Iustinian I cel Mare. Acesta s-a născut într-o familie de aristocraţi, care aveau legături importante cu Biserica. Tatăl său, Gordian era regionarius în Biserică. Totuşi, nu se cunoaşte nimic despre această profesie, pierzându-se în timp. Grigore a fost educat de către Sfântul Grigore de Tours, unul dintre cei mai mari învăţaţi ai vremii, fiind recunoscut pentru gramatica, retorica şi dialectica excepţională.
De numele Sfântului Grigore Dialogul se leagă şi Liturghia Înaintesfinţitelor (sau a Darurilor mai înainte sfinţite). Această slujbă, specifică numai Postului Mare, constă de fapt într-un ritual de împărtăşanie a credincioşilor, grefat pe slujba vecerniei, prevăzut pentru zilele Postului în care de fapt nu se obişnuia a se celebra una din Liturghiile cu consacrare (a Sf. Ioan Hristostom sau a Sf. Vasile cel Mare), dovadă a vechilor practici care îndemnau la Împărtaşanie zilnic. Această Liturghie se face, de obicei, de luni până vineri, în toate zilele Postului Mare, mai puţin la sărbătoarea Bunei Vestiri, cu excepţia Joii Mari si a Vinerii Patimilor – conform deciziilor Conciliului Quinisext din 692, de la Constantinopol, canonul 52. De asemenea, este în specificul ei să fie celebrată spre seară, purtând în structura ei atmosfera spațiului monahal în care a fost creată.
Agneţul folosit la această Liturghie este consacrat la Liturghia din duminica precedentă, preotul scoţând pe lângă Agneţul de la Liturghia respectivă alte Agneţe, corespunzătoare numărului de Liturghii ale înaintesfinţitelor pe care le va celebra. După consacrarea de la Liturghie acesta este îmbibat cu vin consacrat şi aşezat în tabernacol (chivot) de unde va fi scos la vremea Liturghiei Înaintesfinţitelor).
Prima parte a acestei slujbe este exact slujba vecerniei. După binecuvântarea de la începutul Liturghiei, urmează psalmul de seara (103), ectenia mare şi catisma a 18-a a Psaltirii şi anume Psalmii 119 la 133. În timpul catismei de obicei se pregătesc deja la proscomidiar vasele pentru Liturghie. Tot la catismă se transportă, de la tabernacol (chivot) la proscomidiar Agneţul deja consacrat. Ritualul este plin de evlavie – preotul aşează pe disc Agneţul, pune steluţa, acoperă discul cu acoperământul şi ridicându-l în dreptul frunţii merge încet spre proscomidiar ocolind prin spatele altarului, iar diaconul, dacă este, sau paracliserul merge înaintea preotului cu lumânarea în mâna stângă şi cu cădelniţa în dreapta, tămâind uşor spre disc. În unele tradiţii liturgice la acest moment solemn se face linişte deplină în biserică şi toţi îngenunchează. În unele biserici parohiale acest ritual are loc înaintea Liturghiei, omiţându-se astfel catisma, însă nu aceasta este rânduiala prevăzută de Liturghier.
Urmează cântările de la "Doamne, strigat-am", intercalate de troparele zilei. La finalul lor se face intrarea cu cădelniţa, ca la orice vecernie mare. La sfinţii mai importanţi (Sf. 40 de mucenici din Sebasta, Sf. Haralambie, etc) se face intrare cu Evanghelia. După "Înţelepciune, drepţi!" se cântă "Lumina lină". Urmează apoi două lecturi (paremii) din Vechiul Testament, primul fiind de obicei din Geneză, iar al doilea din Pildele lui Solomon. Între cele două lecturi (paremii) preotul cu lumânarea şi cădelniţa binecuvinteză pe credincioşi zicând "Lumina lui Hristos luminează tuturor", prevestind Învierea Domnul, scopul final al postului – pregătirea Învierii şi prezenţa lui Hristos în drumul nostru spiritual al Postului Mare. La finalul celei de a doua lecturi, se cântă "Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta, ridicarea mâinilor mele, ardere de seară, auzi-mă, Doamne." intercalat de stihuri. La fiecare stih se tămâiază sfânta masă, pe fiecare latură a ei. Şi acest gest, probabil de origine monastică, aminteşte de slujba din noaptea pascală, când la fiecare stih a lui Hristos a înviat se tămâiază o latura a altarului. Ca o subliniere a faptului că suntem în post şi că aceasta celebrare este una şi a pocăinţei, la ultimul "Să se îndrepteze" preotul face trei metanii adânci. Ele sunt semn exterior al pocăinţei, însoţind mereu rugăciunile Postului, mai ales cea a Sf. Efrem Sirul.
Urmeză apoi rânduiala cunoscută, ectenia stăruitoare, cu rostirea de trei ori la fiecare cerere a lui "Doamne, îndură-te spre noi", iar apoi urmau ecteniile pentru cei care se pregăteau de botez (catehumenii care se botezau după tradiţie în Sâmbăta mare, la lecturile din Vechiul Testament de la Liturghie). Acum aceste ectenii se omit şi se trece direct la ectenia pentru credincioşi, urmată de heruvicul special "Acum puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc căci iată, intră Împăratul măririi. Iată jertfa cea de taină săvârşită este înconjurată. Cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem ca să fim părtaşi vieţii de veci. Aliluia." În timpul acestuia preotul tămâiază altarul şi biserica după obicei, ca apoi să facă intrarea cu Sfintele Daruri. La cuvântul înconjurată cantorul se oprește şi toată lumea îngenunchează, preotul ia discul în dreapta şi potirul în stânga şi fără să zică ceva merge precedat de diacon, daca este, întocmai ca la procesiunea de la altar la proscomidiar. În unele tradiţii, preotul se opreşte în mijlocul bisericii şi binecuvinteză cu discul pe credincioşi, se continuă apoi cântarea heruvimică. Urmează apoi rânduiala de dinainte de Împartăşirea clerului şi a credincioşilor, cu rugăciunea Tatăl nostru şi ecteniile aferente. De menţionat faptul că Agneţul nu se mai înalţă acum, fiindcă a fost deja înălţat la Liturghia la care a fost consacrat, preotul doar îl arată zicând "Sfintele cele mai înainte sfinţite, sfinţilor".
Ritualul împărtăşaniei este cel cunoscut deja, se schimbă doar cântările, specifice atmosferei de post. Rugăciunea amvonului diferă însă, textul ei cerând sprijin Domnului în drumul postului spre sărbătoarea Învierii, care apare ca fiind centrul şi scopul Postului Mare.
Trebuie menţionat faptul că nu se ştie autorul exact al acestui ritual de Împartăşire special pentru zilele de post, însă el este atribuit Sf. Grigore I, cel Mare, Papă al Romei. Însa Papa Grigore cel Mare doar o pomeneşte în scrierile sale, cel mai probabil fiindcă ar fi văzut-o la Constantinopol în vremea când era legat papal. Cu toate acestea, nu el este autorul ei, originea ei fiind în mod evident monahală, preluată probabil din evlavia monahilor palestinieni, dovadă prezenţa ei şi într-unul din riturile siriace, ritul siro-malankarez.
Această Liturghie poate fi considerată şi o formă bizantină de adoraţie a Euharistiei, deşi teologia bizantină nu cunoaşte această formulă. Ca dovadă în sprijinul acestei ipoteze stă şi faptul că la intrarea cu Sfintele Daruri, acum consacrate, se îngenunchează deplin, cu faţa până la pământ.
