A fost prezentat astăzi la Sala de presă a Sfântului Scaun mesajul papei Francisc pentru Postul Mare 2021 pe tema ”«Iată, urcăm la Ierusalim» (Matei 20,18). Postul Mare, timp de reînnoire a credinței, speranței și carității”. La întâlnirea cu jurnaliștii, care a avut loc atât prin participarea fizică limitată, cât și prin conexiune on-line, au intervenit cardinalul Peter Turkson, prefectul Departamentului pentru serviciul dezvoltării umane integrale, mons. Bruno-Marie Duffé, secretarul aceluiași departament, și Marcela Szymanski, reprezentantă a asociației de drept pontifical ”Ajutor Bisericii care Suferă”. Mesajul Sfântului Părinte a fost publicat oficial în limbile italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă, portugheză și arabă.
Vă oferim mai jos în traducerea noastră de lucru Mesajul papei Francisc pentru Postul Mare 2021.
«Iată, noi urcăm la Ierusalim» (Matei 20,18). Postul Mare, timp pentru reînnoirea credinței, speranței și carității
Dragi frați și surori, anunțând discipolilor săi patima, moartea și învierea sa, ca împlinire a voinței Tatălui, Isus le dezvăluie sensul profund al misiunii sale și îi cheamă să se asocieze acesteia pentru mântuirea lumii.
Parcurgând drumul Postului Mare, care ne conduce către celebrările pascale, îl amintim pe Cel care ”s-a înjosit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Filipeni 2,8). În acest timp de convertire, reînnoim credința noastră, luăm ”apa vie” a speranței și primim cu inima deschisă iubirea lui Dumnezeu care ne transformă în frați și surori întru Cristos. În noaptea de Paști, vom reînnoi făgăduințele de la botezul nostru ca să ne renaștem bărbați și femei noi prin lucrarea Spiritului Sfânt.
Dar chiar itinerarul Postului Mare, asemenea întregului parcurs creștin, se află în întregime sub lumina Învierii, care însuflețește simțămintele, atitudinile și alegerile celui care vrea să-L urmeze pe Cristos. Postul, rugăciunea și pomana, așa cum sunt prezentate de Isus în predicarea sa (cf. Matei 6,1-18), sunt condiție și expresie a convertirii noastre. Calea sărăciei și a privațiunii (postul), privirea și gesturile de iubire față de omul rănit (pomana) și dialogul de fiu cu Tatăl (rugăciunea) ne îngăduie să întruchipăm o credință sinceră, o speranță vie și o caritate laborioasă.
1. Credința ne cheamă să primim Adevărul și să-i devenim mărturisitori înaintea lui Dumnezeu și înaintea tuturor fraților și surorilor noștri. În acest timp de Post, a primi și a trăi Adevărul manifestat în Cristos înseamnă mai întâi de toate a ne lăsa atinși de Cuvântul lui Dumnezeu care, din generație în generație, ne este transmis de către Biserică. Acest Adevăr nu este o construcție a intelectului, rezervată doar câtorva minți alese, superioare sau distinse, ci un mesaj pe care îl primim și pe care îl putem înțelege datorită inteligenței inimii, deschisă la măreția lui Dumnezeu care ne iubește mai înainte ca noi înșine să ne dăm seama. Acest Adevăr este Cristos însuși care, luând asupra sa până la sfârșit umanitatea noastră, s-a făcut Cale – exigentă, dar deschisă tuturor – care conduce la plinătatea Vieții. Postul trăit ca experiență de privațiune îi duce pe cei care îl practică în simplitatea inimii la a redescoperi darul lui Dumnezeu și la a înțelege realitatea noastră de creatură după chipul și asemănarea sa, care în El își găsește împlinirea.
Făcând experiența unei sărăcii acceptate, cel care postește se face sărac cu cei săraci și ”acumulează” bogăția iubirii primite și împărțite. Înțeles și practicat în acest fel, postul te ajută să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele întrucât, după cum învață Sfântul Toma de Aquino, iubirea este o mișcare care acordă atenție celuilalt considerându-l una cu sine (cf. enciclica Fratelli tutti, 93). Postul Mare este un timp pentru a crede, altfel spus, pentru a-L primi pe Dumnezeu în viața noastră și a-i permite să ”locuiască” la noi (cf. Ioan 14,23). A posti înseamnă a elibera existența noastră de ceea ce o sufocă, chiar și de saturația de informații – adevărate sau false – și de produsele de consum pentru a deschide ușa inimii noastre în fața Celui care vine la noi sărac de toate, dar ”plin de har și de adeăvr” (Ioan 1,14): Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.
2. Speranța ca ”apă vie” ne permite să mergem mai departe pe drumul nostru. Femeia samariteană, căreia Isus îi cere să bea la fântână, nu înțelege atunci când El îi spune că ar putea să-i ofere o ”apă vie” (Ioan 4,10). La început, ea se gândește, evident, la apa materială, Isus în schimb se referă la Spiritul Sfânt, pe care îl va dărui din belșug în Misterul pascal și care revarsă în noi speranța ca nu dezamăgește. Prin vestirea patimii și morții sale, Isus vestește deja speranța, atunci când spune: ”iar a treia zi va învia” (Matei 20,19). Isus ne vorbește de viitorul pe care l-a deschis larg milostivirea Tatălui. A spera împreună cu El și datorită Lui înseamnă a crede că istoria nu se închide pe erorile noastre, pe violențele și injustițiile noastre și pe păcatul care răstignește Iubirea. Înseamnă a lua din Inima sa deschisă iertarea Tatălui.
În actualul context de preocupare în care trăim și în care totul pare fragil și nesigur, a vorbi de speranță ar putea să pară o provocare. Timpul Postului Mare este făcut pentru a spera, pentru a îndreptat din nou privirea spre răbdarea lui Dumnezeu, care continuă să aibă grijă de Creația sa, în timp ce noi, de multe ori, am maltratat-o (cf. enciclica Laudato Si, 32-33. 43-44). Este speranța în reconciliere, la care ne îndeamnă cu înflăcărare Sfântul Paul: ”Împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5,20). Primind iertarea, în sacramentul care este în inima procesului nostru de convertire, devenim la rândul nostru capabili de a răspândi iertare: după ce am primit-o noi înșine, putem să o oferim mai departe prin capacitatea de a trăi un dialog atent și asumând un comportament care îl întărește pe cel rănit. Iertarea lui Dumnezeu, chiar prin cuvintele și faptele noastre, ne permite să trăim un Paști de fraternitate.
În timpul Postului Mare, suntem mai atenți la ”a spune cuvinte de încurajare, care dau susținere, care întăresc, care consolează, care stimulează, în loc de cuvinte care înjosesc, care întristează, care irită, care disprețuiesc” (enc. Fratelli tutti, 223). Uneori, pentru a da speranță, este îndeajuns a fi ”o persoană politicoasă, care pune deoparte propriile preocupări și urgențe pentru a acorda atenție, pentru a dărui un zâmbet, pentru a spune un cuvânt stimulator, pentru a face posibil un spațiu de ascultare a celuilalt în mijlocul unei indiferențe atât de mari” (ibid., 224). În reculegere și în rugăciunea tăcută, speranța ne este dăruită ca inspirație și lumină interioară, care luminează provocările și alegerile misiunii noastre: iată de ce este fundamental a se reculege pentru rugăciune (cf. Matei 6,6) și pentru a-L întâlni, în ascuns, pe Tatăl blândeții. A trăi un Post cu speranță înseamnă să simțim că, în Isus Cristos, suntem mărturisitori ai unui timp nou, în care Dumnezeu ”le face pe toate noi” (cf. Apocalips 21,1-6). Înseamnă a primi speranța lui Cristos care își dă viața pe cruce și pe care Dumnezeu l-a înviat a treia zi, ”gata oricând a da răspuns oricui ne cere cont de speranţa noastră” (cf. 1 Petru 3,15).
3. Caritatea, trăită pe urmele lui Cristos, în spirit de atenție și compasiune față de fiecare, este cea mai înaltă expresie a credinței și speranței noastre. Caritatea se bucură văzând că celălalt crește. Iată de ce suferă atunci când celălalt se află angoasat: singur, bolnav, fără adăpost, disprețuit, în necaz... Caritatea este elanul inimii care ne face să ieșim din ale noastre și care generează o legătură de împărtășire și comuniune. ”Pornind de la iubirea socială, este posibil a progresa către o civilizație a iubirii, la care cu toții ne putem simți chemați. Caritatea, cu dinamismul său universal, poate să construiască o lume nouă pentru că nu este un sentiment steril, ci modul cel mai bun de a ajunge la căi eficace de dezvoltare pentru toți” (Fratelli tutti, 183). Caritatea este darul care dă sens vieții noastre și prin care îl considerăm pe cel aflat în lipsuri drept mădular al familiei noastre, prieten, frate. Puținul, dacă este împărțit cu iubire, nu se sfârșește niciodată, ci se transformă într-o rezervă de viață și de fericire. Așa s-a întâmplat cu făina și uleiul văduvei din Sarepta, care a oferit o turtă profetului Ilie (cf. 1 Regi 17,7-16), și cu pâinile pe care Isus le binecuvântează, le frânge și le dă discipolilor ca să le împartă mulțimii (cf. Marcu 6,30-44). Așa se întâmplă cu pomana noastră, măruntă sau însemnată, oferită cu bucurie și simplitate.
A trăi un Post de caritate înseamnă a se îngriji de cel aflat în condiții de suferință, abandon sau angoasă din cauza pandemiei de Covid-19. În contextul marii nesiguranțe a zilei de mâine, amintindu-ne de cuvântul adresat de Dumnezeu slujitorului său ”Nu te teme, pentru că eu te-am răscumpărat” (Isaia 43,1), să oferim prin caritatea noastră un cuvânt de încredere și să-l facem pe celălalt să simtă că Dumnezeu îl iubește ca pe un fiu. ”Numai cu o privire al cărei orizont este transformat de caritate, care îl face să înțeleagă demnitatea celuilalt, cei săraci sunt recunoscuți și apreciați în imensa lor demnitate, respectați în stilul și cultura lor și, prin aceasta, cu adevărat integrați în societate” (Fratelli tutti, 187).
Dragi frați și surori, orice etapă a vieții este un timp pentru a crede, a spera și a iubi. Chemarea de a trăi Postul ca parcurs de convertire, rugăciune și împărțire a bunurilor noastre, să ne ajute să revedem, în memoria noastră comunitară și personală, credința care vine de la Cristos cel viu, speranța însuflețită de suflul Spiritului și iubirea al cărei izvor inepuizabil este inima milostivă a Tatălui.
Maria, Maica Mântuitorului, credincioasă la picioarele crucii și în inima Bisericii, să ne susțină cu prezența ei iubitoare, iar binecuvântarea Celui înviat să ne însoțească pe drumul către lumina pascală!
Roma, bazilica ”San Giovanni in Laterano”
11 noiembrie 2020, comemorarea Sfântului Martin din Tours
