Duminica vindecării orbului din Ierihon
Ev Lc 18,35-43
Şi când S-a apropiat Isus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. Şi i-au spus că trece Isus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Isus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Isus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, dand marire lui Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu.
În Duminica de după Botezul Domnului evanghelia, citând pe proorocul Isaia, ne spunea: « Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit » Poate nicaieri mai bine decât în pasajul pe care astăzi l-am ascultat, cuvintele de mai sus nu își revelează mai bine sensul. Avem un om pentru care orbirea nu e o metaforă, ci realitatea cruntă în care trăiește. Stă la marginea drumului, fiindcă nu distinge calea pe care trebuie să meargă. Și într-o bună zi aude de Isus Nazarineanul. Iar viața lui se schimbă pentru totdeauna, fiindcă cel care la început este pentru el doar Fiul lui David, sfârșește prin a fi recunoscut drept Domn. Ochii lui se deschid, buzele dau mărire lui Dumnezeu iar Calea lui este de acum limpede și are un nume: Isus Domnul.
Există o luptă pe care orbul din Ierihon o are de dus cu mulțimea, o luptă ce ne privește și pe noi. Forțele răului, prezente în această lume, încearcă să ne abată de la drumul nostru înspre Fiul lui Dumnezeu, încearcă să sufoce rugăciunea ce se naște în sufletul nostru și devine strigăt de ajutor. Asta face parte din lupta noastră spirituală, din dinamismul credinței și speranței noastre. Suntem câteodată descurajați, aparent singuri cu necazurile și problemele noastre ce crează un soi de întuneric spiritual în jurul nostru, făcându-ne neîncrezători în noi înșine și poate în ajutorul Cerului. Pe urmele orbului din evanghelie să nu încetăm să strigăm către Domnul, fiindcă nu există forță în lumea aceasta capabilă să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu. Sfinții ne spun că orice rugăciune a noastră ajunge la Altarul Celui Preaînalt și ca și atunci când doar gândul ni-l îndreptăm spre Maica Sfântă ea este lângă noi. De aceea chiar dacă ochii noștri trupești nu reușesc să distingă lumina în jur, să lăsăm credința să ne lumineze calea. Ea, credința, ne vorbește de permanenta prezență a lui Isus cel înviat din morți lângă noi, pâna la sfârșitul veacurilor. «Doamne Isus Cristoase, Fiul Lui Dumnezeu, îndură-te de mine!» să fie fulgerul care străpunge întunericul și rugăciunea care ne repune întotdeauna pe Calea cea dreaptă.
PS Claudiu
Episcopul Curiei
