A merge împreună pe aceeaşi cale
de cardinal Kurt Koch
preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor
În drum spre o mare aniversare
Toată lumea creştină se apropie de o mare aniversare. În 2025 vom celebra a 1700-a aniversare a primului conciliu ecumenic din istoria Bisericii, care a avut loc la Niceea în 325. Acest eveniment important a fost cu siguranţă marcat şi de mulţi factori istorici. Între aceştia, trebuie amintit înainte de toate că a fost convocat de un împărat, şi mai precis de împăratul Constantin. Acest lucru poate fi înţeles numai ţinând cont de fundalul istoric, adică de faptul că în acea epocă izbucnise o dispută violentă în interiorul lumii creştine cu privire la modul în care mărturisirea de credinţă creştină în Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu se poate concilia cu credinţa, la fel de creştină, într-un singur Dumnezeu. În această dispută împăratul întrevedea o ameninţare serioasă la adresa proiectului său de a consolida unitatea imperiului pe baza unităţii credinţei creştine. El vedea în dezbinarea Bisericii care se schiţa mai ales o problemă politică, însă era suficient de clarvăzător încât să înţeleagă şi că unitatea Bisericii nu va fi obţinută pe cale politică, ci numai pe cale religioasă. Voind să reunească grupările adverse, împăratul Constantin a convocat primul conciliu ecumenic în oraşul Niceea din Asia Mică, aproape de metropola Constantinopol întemeiată de el.
În acest context istoric este şi mai evidentă marea importanţă a primului conciliu ecumenic. El a refuzat modelul unui monoteism strict filozofic propagat de teologul alexandrin Arie conform căruia Cristos putea să fie "Fiu al lui Dumnezeu" numai în sens impropriu, contrapunând acestui model mărturisirea de credinţă în Isus Cristos, Fiu al lui Dumnezeu, "de o fiinţă cu Tatăl". Crezul din Niceea a devenit baza credinţei creştine comune, dat fiind că acest conciliu din Niceea s-a ţinut într-un moment în care creştinătatea încă nu era sfâşiată de numeroasele diviziuni care au urmat. Crezul conciliului uneşte şi astăzi toate Bisericile şi comunităţile ecleziale creştine, şi este foarte mare importanţa sa ecumenică. De fapt, recompunerea ecumenică a unităţii Bisericii presupune un acord cu privire la conţinuturilor esenţiale ale credinţei, un acord nu numai între Biserici şi comunităţile ecleziale de astăzi, ci şi un acord cu Biserica din trecut şi, mai ales, cu originea sa apostolică. A 1700-a aniversare a conciliului din Niceea va fi deci o ocazie utilă pentru a comemora acest conciliu în comuniune ecumenică şi pentru a reflecta în manieră reînnoită asupra mărturisirii sale de credinţă cristologică.
Sinodalitatea ca provocare ecumenică
Conciliul din Niceea are o mare relevanţă ecumenică şi dintr-un alt punct de vedere. El documentează modul în care, în Biserică, problemele controversate sunt discutate şi rezolvate sinodal într-un conciliu. Cuvântul indică deja asta: "sinod" este compus din termenii greceşti hodos(cale) şi syn (cu) şi exprimă faptul de a merge împreună pe o cale. În sens creştin, cuvântul denotă drumul comun al persoanelor care cred în Isus Cristos, care s-a revelat drept "cale", şi mai precis drept "cale, adevăr şi viaţă" (In 14,6). Aşadar, religia creştină era numită la origine "cale" şi creştinii, care-l urmau pe Cristos drept Cale, erau numiţi "apartenenţi la această Cale" (Fap 9,2). În acest sens, Ioan Gură de Aur a explicat că "biserică" era un nume "care indică o cale comună", şi că biserică şi sinod sunt "sinonime" (Explicatio in Ps, 149). Aşadar, cuvântul "sinodalitate" este tot atât de vechi şi fundamental ca şi cuvântul "biserică". Conciliul din Niceea marchează deci începutul - valabil pentru Biserica universală - modalităţii sinodale aplicate procesului decizional. Este vorba de o altă constatare de relevanţă fundamentală din punct de vedere ecumenic, aşa cum demonstrează două documente importante recente: cu câţiva ani în urmă, Comisia Credinţă şi Constituţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a publicat studiul Biserica pe calea unei viziuni comune, care propune o viziune multilaterală şi ecumenică despre natură, despre scopul şi despre misiunea Bisericii. În acest studiu se citeşte următoarea declaraţie comună ecleziologică din punct de vedere ecumenic: "Sub conducerea Duhului Sfânt, toată Biserica este sinodală/conciliară, la toate nivelurile vieţii ecleziale: local, regional şi universal. În calitatea sinodalităţii sau a conciliarităţii se reflectă misterul vieţii trinitare a lui Dumnezeu, iar structurile Bisericii exprimă această calitate cu scopul de a realiza viaţa comunităţii drept comunitate" (nr. 53). Acest punct de vedere este împărtăşit şi de Comisia Teologică Internaţională în documentul său Sinodalitatea în viaţa şi în misiunea Bisericii. În text se afirmă cu bucurie că dialogul ecumenic a înaintat până acolo încât să se poată recunoaşte în sinodalitate "o dimensiune revelatoare a naturii Bisericii", convergând spre "noţiunea Bisericii drept koinonia, care se realizează în fiecare Biserică locală şi în relaţia sa cu celelalte Biserici, prin structuri specifice şi procese sinodale" (nr. 116).
A-l asculta pe Duhul Sfânt în mod sinodal
În acest spirit ecumenic, şi Papa Francisc se exprimă puternic în favoarea promovării procedurilor sinodale în Biserica Catolică. El este convins că a urma cu fermitate calea sinodalităţii şi a o aprofunda este "drumul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la Biserica din al treilea mileniu" (Discurs pentru a 50-a aniversare a instituirii Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015). Însă, în primul rând, Sfântul Părinte se preocupă nu atât de structuri şi de instituţii, cât de dimensiunea spirituală a sinodalităţii, în care rolul Duhului Sfânt şi ascultarea sa comună sunt de importanţă fundamentală: "Să ascultăm, să discutăm în grup, dar mai ales să acordăm atenţie la ceea ce Duhul are să ne spună" (Ritorniamo a sognare [Să visăm din nou], pagina 97). Din acest accent spiritual puternic se înţelege şi diferenţa dintre sinodalitate şi parlamentarism democratic, pe care Papa Francisc o subliniază cu insistenţă. În timp ce procesul democratic foloseşte îndeosebi pentru a determina majorităţile, sinodalitatea este un eveniment spiritual care tinde la obţinerea unei unanimităţi sustenabile şi convingătoare pe calea discernământului, în convingerile de credinţă şi în respectivele moduri de viaţă ale fiecărui creştin şi ale comunităţii Bisericii. Aşadar, sinodul "nu este un parlament, unde pentru a ajunge la un consens sau un acord comun se recurge la negociere, la înţelegere sau la compromisuri, însă unica metodă a sinodului este aceea de a se deschide la Duhul Sfânt, cu curaj apostolic, cu umilinţă evanghelică şi cu rugăciune încrezătoare; pentru ca el să fie cel care ne conduce" (Introducere la Sinodul familiei, 5 octombrie 2015).
Din cele spuse mai sus este uşor de înţeles că pentru Papa Francisc este prioritar să se aprofundeze ideea de sinodalitate ca structură fundamentală şi esenţială a Bisericii catolice: "A fi Biserică înseamnă a fi comunitate care merge împreună. Nu este suficient a avea un sinod, trebuie să se fie sinod. Biserica are nevoie de o împărtăşire internă intensă: dialog viu între păstori şi între păstori şi credincioşi" (Discurs adresat prelaţilor din Biserica greco-catolică ucraineană, 5 iulie 2019). Din asta reiese în mod incontestabil şi că sinodalitatea nu se contrapune structurii ierarhice a Bisericii, ci mai degrabă că sinodalitatea şi ierarhia se cer şi se promovează reciproc. Sinodalitatea, ca dimensiune constitutivă a Bisericii, ne oferă aşadar "cadrul interpretativ mai adecvat pentru a înţelege însăşi slujirea ierarhică", în sensul că "aceia care exercită autoritatea se numesc slujitori: deoarece, conform semnificaţiei originare a cuvântului, sunt cei mai mici dintre toţi" (Discurs pentru a 50-a aniversare a instituirii Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015). Pentru Papa Francisc, acest lucru este valabil mai ales şi pentru însuşi primatul petrin, care poate să aibă exprimarea sa cea mai clară într-o Biserică sinodală: "Papa nu este, singur, mai presus de Biserică; ci înlăuntrul ei ca botezat între botezaţi şi înlăuntrul Colegiului episcopal ca episcop între episcopi, numit în acelaşi timp - ca succesor al apostolului Petru - să conducă Biserica de Roma care prezidează în iubire toate Bisericile" (ibidem).
Aşadar este evidentă şi dimensiunea ecumenică a sinodalităţii Bisericii în optica Papei Francisc. Pentru Sfântul Părinte, "examinarea atentă a modului în care se articulează în viaţa Bisericii principiul sinodalităţii şi slujirea celui care prezidează" reprezintă o contribuţie semnificativă la reconcilierea ecumenică între Bisericile creştine" (Discurs adresat delegaţiei ecumenice a Patriarhiei de Constantinopol, 27 iunie 2015). Eforturile teologice şi pastorale pentru a edifica o Biserică sinodală au un efect profund asupra ecumenismului, aşa cum subliniază papa Francisc cu principiul de bază al dialogului ecumenic, care constă în schimbul de daruri, graţie căruia putem învăţa unii de la alţii. Acest schimb se referă îndeosebi la primirea a ceea ce Duhul Sfânt a semănat în celelalte Biserici "ca un dar şi pentru noi". În acest sens, Papa Francisc afirmă că noi, catolicii, în dialogul cu fraţii ortodocşi, avem oportunitatea de "a învăţa ceva mai mult despre semnificaţia colegialităţii episcopale şi despre experienţa lor de sinodalitate" (Evangelii gaudium, nr. 246). Pentru că asta se referă la tema centrală a dialogului catolic-ortodox, merită de clarificat ulterior dimensiunea ecumenică a sinodalităţii pe baza acestui dialog important.
Sinodalitate şi primat în dialogul catolic-ortodox
În acest dialog, un pas important a fost făcut în timpul adunării plenare a Comisiei mixte internaţionale ţinute la Ravenna în 2007, unde a fost aprobat documentul Consecinţe ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii. Comuniune eclezială, conciliaritate şi autoritate. În acest document se clarifică, din punct de vedere teologic, termenii "conciliaritate" şi "autoritate", "sinodalitate" şi "primat". După aceea este arătat că sinodalitatea şi primatul se realizează la cele trei niveluri fundamentale ale vieţii Bisericii, adică la nivelul local, referitor la Biserica locală, la nivelul regional, referitor la diferitele Biserici locale vecine legate între ele, şi la nivelul universal, referitor la Biserica ce se extinde în toată lumea şi care cuprinde toate Bisericile locale. Într-un pas ulterior, este subliniat că sinodalitatea şi primatul sunt interdependente la toate nivelurile vieţii Bisericii, în sensul că primatul trebuie să fie mereu înţeles şi realizat în cadrul sinodalităţii şi sinodalitatea în cadrul primatului. Asta înseamnă concret că trebuie să existe un protos, un kephale, adică un cap, la toate nivelurile: la nivel local, episcopul este protos-ul diecezei sale faţă de preoţii şi faţă de întregul popor al lui Dumnezeu; la nivel regional, mitropolitul este protos-ul faţă de episcopii din provincia sa; la nivel universal episcopul de Roma este protos-ul faţă de multitudinea Bisericilor locale, în timp ce în Bisericile ortodoxe patriarhul ecumenic de Constantinopol ocup un rol analog. În concluzia sa, documentul exprimă convingerea Comisiei, încrezătoare că reflecţiile prezentate în privinţa temei comuniunii ecleziale, a conciliarităţii şi a autorităţii Bisericii să fie "un progres pozitiv şi semnificativ în dialogul nostru", şi "o bază solidă pentru discuţia viitoare despre tema primatului la nivelul universal al Bisericii" (nr. 46).
Faptul că cei doi parteneri ai dialogului au putut să declare împreună pentru prima dată că Biserica este structurată sinodal la toate nivelurile, deci şi la nivelul universal, şi că ea are nevoie de un protoseste o importantă piatră de hotar în dialogul catolic-ortodox. Pentru ca acest pas promiţător să conducă la un viitor solid, raportul dintre sinodalitate şi primat va trebui să fie aprofundat ulterior în cadrul dialogului ecumenic. Nu este vorba de a ajunge la un compromis cu privire la denumirea comună minimă. Mai degrabă, vor trebui create discuţii între respectivele puncte de forţă ale celor două comunităţi ecleziale, aşa cum a evidenţiată în mod sintetic grupul de lucru ortodox-catolic "Sfântul Irineu" în studiul său În slujba comunităţii: "Bisericile trebuie să se străduiască mai ales să ajungă la un echilibru mai bun între sinodalitate şi primat la toate nivelurile vieţii ecleziale, prin întărirea structurilor sinodale în Biserica Catolică şi prin acceptarea din partea Bisericii Ortodoxe a unui anumit tip de primat în cadrul comuniunii mondiale a Bisericilor" (nr. 17, 7).
Reconcilierea ecumenică între sinodalitate şi primat
Este nevoie să fie disponibilitate de a învăţa din ambele părţi. Pe de o parte, Biserica Catolică trebuie să recunoască faptul că în viaţa sa şi în structurile sale ecleziale încă n-a dezvoltat acel grad de sinodalitate care ar fi posibil şi necesar din punct de vedere teologic, şi că o legătură credibilă între principiul ierarhic şi cel sinodal-comunitar ar favoriza înaintarea dialogului ecumenic cu ortodoxia. Întărirea sinodalităţii trebuie considerată fără îndoială drept cea mai importantă contribuţie pe care Biserica Catolică poate s-o aducă recunoaşterii ecumenice a primatului.
În mod deosebit, există necesitatea de a recupera o anumită întârziere la nivel regional. Acest nivel este bine dezvoltat în Bisericile ortodoxe, deoarece mitropoliţii continuă să exercite acea misiune importantă pe care o aveau deja în primele secole şi faţă de care au fost luate decizii semnificative în primul conciliu ecumenic din Niceea în 325 şi în al patrulea conciliu ecumenic din Calcedon în 451. Trebuie amintit în această privinţă şi vestitul Canon apostolic 34 care, recunoscut de Biserica primară atât în Orient, cât şi în Occident, reglementează raporturile dintre Bisericile locale dintr-o regiune şi este caracterizat de un echilibru delicat între sinodalitate şi primat: "Episcopii din fiecare provincie trebuie să-l recunoască pe cel care este primul dintre ei şi considerat capul lor şi să nu facă nimic important fără consimţământul său; fiecare episcop poate să facă numai ceea ce se referă la dieceza sa şi la teritoriile care depinde de ea. Însă primul nu poate să facă nimic fără consimţământul tuturor. Pentru că în acest mod înţelegerea va prevala, iar Dumnezeu va fi lăudat prin intermediul Domnului în Duhul Sfânt". Biserica Catolică are mult de recuperat la nivelul regional al provinciilor ecleziastice şi al regiunilor ecleziastice, al conciliilor particulare şi al conferinţelor episcopale, aşa cum afirmă Papa Francisc: "Trebuie să reflectăm pentru a realiza şi mai mult, prin aceste organisme, instanţele intermediare ale colegialităţii, eventual integrând şi actualizând unele aspecte ale vechii orânduiri ecleziastice" (Discurs pentru a 50-a aniversare a instituirii Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015).
În schimb, din partea Bisericilor ortodoxe putem să ne aşteptăm ca, în dialogul ecumenic, ele să ajungă să recunoască faptul că primatul la nivel universal nu este numai posibil şi legitim din punct de vedere teologic, ci şi necesar. Tensiunile intra-ortodoxe, apărute în mod deosebit de evident cu ocazia Sfântului şi Marelui Sinod din Creta din 2016, ar trebui să dea de înţeles despre necesitatea de a lua în considerare o slujire de unitate şi la nivelul universal al Bisericii, care n-ar trebui să se limiteze desigur la un simplu primat onorific, ci ar trebui să includă şi elemente juridice. Un asemenea primat n-ar contrazice în niciun fel ecleziologia euharistică, ci ar fi compatibilă cu ea, aşa cum este amintit adesea de teologul şi mitropolitul ortodox John D. Zizioulas.
Natura euharistică a sinodalităţii şi a primatului
Noi, catolicii, considerăm primatul episcopului de Roma ca un dar al Domnului oferit Bisericii sale, deci şi ca o ofertă făcută întregii creştinătăţi pe calea redescoperirii unităţii şi a vieţii în unitate. Pentru a putea demonstra asta în mod credibil, ar trebuie să scoate mai mult în evidenţă faptul că primatul episcopului de Roma nu este pur şi simplu un adaos juridic şi cu atât mai puţin un adaos extern la ecleziologia euharistică, ci se întemeiază tocmai pe ea. Biserica, ce se concepe ca o reţea mondială de comunităţi euharistice, are nevoie de o slujire puternică adusă unităţii şi la nivel universal. Primatul episcopului de Roma, aşa cum a evidenţiat în mod explicit Papa Benedict al XVI-lea, trebuie înţeles în ultimă analiză numai pornind de la Euharistie, şi mai precis ca prima în iubire în sens euharistic, un primat care în Biserică tinde la o unitate capabilă să realizeze comuniunea euharistică şi să împiedice în manieră credibilă ca un altar să fie contrapus unui alt altar.
Aşadar este evident că fie primatul, fie sinodalitatea au o natură profund liturgico-euharistică. Faptul că Biserica drept sinod trăieşte mai ales acolo unde creştinii se reunesc pentru a celebra Euharistia arată că natura mai profundă a Bisericii ca sinod este adunarea euharistică şi prezintă astfel o dimensiune spirituală fundamentală. Acest lucru este clar şi astăzi în faptul că adunările sinodale cum ar fi conciliile şi sinoadele episcopilor se deschid de obicei cu celebrarea Euharistiei şi cu întronarea evangheliei, aşa cum a fost deja stabilit în trecut, de conciliile din Toledo în secolul al VII-lea până la Ceremonialul episcopilor din 1984.
Tradiţia sinodală a creştinismului cuprinde un patrimoniu bogat care ar trebui să fie revitalizat. Este un semn elocvent decizia luată de Papa Francisc de a dedica adunarea generală ordinară a Sinodului Episcopilor din 2022 tocmai temei sinodalităţii: "Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare şi misiune". Acest sinod nu va fi numai un eveniment important în Biserica catolică, ci va conţine un mesaj ecumenic semnificativ, deoarece sinodalitatea este o problemă care mişcă şi ecumenismul, şi îl mişcă în profunzime.
(După L'Osservatore Romano, 18 ianuarie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
