Capitol bogat şi complex de cercetare eminesciană, Eminescu şi Transilvania impune relevarea unor aspecte definitorii pentru universul artistic al poetului naţional. Se cuvin amintite mai întâi câteva repere biografice care au marcat destinul literar al lui Eminescu. Aserţiunea că Eminescu este de neconceput fără Transilvania este demonstrabilă chiar prin câteva elemente biografice fundamentale: dascălul său de la Cernăuţi, Aron Pumnul, era ardelean din Cuciulata Făgăraşului şi unul din fruntaşii Revoluţiei transilvane de la 1848; cercetările mai noi de istorie literară au impus adevărul că ascendenţii pe linie paternă ai poetului erau originari din Ardeal, din jurul Blajului. Poetul debutează într-o revistă ardeleană, în „Familia” lui Iosif Vulcan; tot într-o revistă ardeleană, „Federaţiunea”, debutează şi publicistic. Lui Iosif Vulcan îi datorează poetul şi numele ce a devenit o stea fixă a literaturii române (schimbând Eminovici cu Eminescu) şi scriind rânduri de entuziastă întâmpinare a unui debutant: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre, acestui june de numai 16 ani, care cu cele dintâi poezii ale lui ne-a surprins plăcut”. De alminteri prima perioadă a poeziei eminesciene va fi găzduită în cvasi-totalitatea ei în revista lui Vulcan. Muza inspiratoare a lui Eminescu şi marea sa dragoste, Veronica Miclea (n. Ana Câmpeanu), era originară din Năsăud şi pribegise cu familia peste munţi, stabilindu-se la Iaşi, după 1848. Titu Maiorescu, criticul literar care-l va impune în conştiinţa românească într-un portret cu însemnele genialităţii, era fiul unui cărturar ardelean paşoptist din Bucerdea Grânoasă, Ioan Maiorescu, unul dintre înnoitorii învăţământului în Ţara Românească. În toate etapele vieţii, între prietenii lui Eminescu, găsim ardeleni. La Cernăuţi era prieten cu Ionel Neamţu, din ţinutul Năsăudului; la Blaj se va împrieteni cu Filimon Ilea, Ştefan Cacoveanu, Grigore Dragoş ş.a. Unora le dedică poezii şi le dăruieşte cărţi. Cu unii dintre ei va continua prietenia şi în perioada studiilor la Viena, iar când se gândeşte, în 1871, la sărbătorirea jubiliară de la Putna, întru pomenirea lui Ştefan cel Mare, una dintre cele mai patetice invitaţii o adresează „junimii studioase” blăjene. Iar unul din marii săi prieteni, alături de poet în momentele sale de cumpănă sufletească, a fost Ioan Slavici.
„Întâmplarea m-a făcut – scria Eminescu în 1882 – ca din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi în curmeziş până în Tisa şi Dunăre”.
Poetul naţional a făcut trei călătorii în Transilvania în anii adolescenţei. Cea mai importantă este cea din primăvara anului 1866, având drept scop cunoaşterea Blajului. Ce l-a determinat să facă această călătorie? Găsim cel puţin două explicaţii. Este în afară de orice discuţie că joacă aici un rol important Aron Pumnul, care deşi nu i-a fost lui Eminescu profesor la clasă, cum se susţine, se bucura în Bucovina de o mare autoritate, o autoritate a revoluţionarului de la 1848, strămutat pe pământul Bucovinei. Nu este de pierdut din vedere nici faptul că Aron Pumnul îi implică pe unii din şcolarii săi în activităţi politice, motiv pentru care aceştia sunt siliţi să părăsească cursurile liceului din Cernăuţi şi să-şi continue studiile în Transilvania. Nu este o întâmplare că şcolarii persecutaţi în Bucovina se îndreaptă spre Blaj. Există şi o a doua explicaţie, de astă dată „subiectivă”: legăturile ce le întreţine Eminescu la Cernăuţi cu colegii săi din Transilvania. Este uşor de presupus că aceştia prezentau ţinuturile lor natale în culori aparte, ceea ce nu se putea să rămână fără rezonanţă în sufletul viitorului poet.
Itinerarul acestei călătorii este controversat: S-au propus două trasee: 1. Prin Vatra Dornei (G. Călinescu, D. Vatamaniuc, Victor Crăciun ş.a.) şi 2. prin Cheile Bicazului (Ion Apostol Popescu, Vasile Netea, Valentin Borda ş.a.). De la Târgu Mureş spre Blaj, cunoaştem din memorialistica prietenilor blăjeni ai poetului, drumul străbătut. Sunt mai plauzibile şi mai convingătoare argumentele care susţin că Eminescu intră în Transilvania pe la Vatra Dornei: acesta este itinerarul prezentat în „Geniu pustiu” pentru Toma Nour, un alter ego al poetului; prezenţa lui Eminescu la Dej este semnalată în „Familia”, iar pentru Gherla găsim însemnări în manuscrise ce sunt ale unui martor ocular ce trece prin oraş. Să notăm că Eminescu cunoaşte, cum se desprinde din proza sa politică, topografia Văii Someşului şi vorbeşte de satele Salva, Romuli, Parva şi Nepos. Călătoria în Transilvania din primăvara anului 1866 înseamnă pentru Eminescu şi cunoaşterea locurilor natale ale unor „sfinte firi vizionare”, despre care aflase din spusele profesorului său îndrăgit, Aron Pumnul, şi din Lepturariul românesc al acestuia, prima antologie de literatură română şi o carte de căpătâi pentru junele gimnazist Eminovici, a cărei cunoaştere profundă se reflectă în poema de tinereţe Epigonii, veritabilă istorie poetică a literaturii române. Chiar dacă Gheorghe Şincai şi Ioan Maiorescu nu figurează scriptic în această galerie a „zilelor de aur a scripturelor române”, în preţuirea afectivă a poetului ei au ocupat un loc aparte. Aşa se explică şi se lămureşte controversatul itinerar transilvan eminescian din 1866.
Cei mai mulţi istorici literari susţin că poetul a venit prin Vatra Dornei, şi până la Gherla intinerarul este aproape sigur, de la Năsăud – prin Dej – pe Valea Someşului. De la Gherla la Târgu Mureş, cei care susţin acest intinerar, se află într-o oarecare dificultate; dar poetul ştia că la nici 20 de kilometri era comuna Ţaga, unde prin anii 1784-1785 Gheorghe Şincai, în urma conflictului cu episcopul blăjean Ioan Bob, se retrăsese la castelul contelui maghiar Daniel Vass, ca preceptor al copiilor acestuia şi ca administrator al moşiei sale. Aşadar itinerarul s-a continuat prin aceste sate până la Tg. Mureş, unde popasul este sigur, evocat de alumnii blăjeni care au avut norocul să-l cunoască şi să-l însoţească în drumul spre Blaj. Prin analogie, putem explica şi drumul de la Alba Iulia – la întoarcerea spre Blaj, de la Adunarea Generală a Astrei din 28-29 august 1866 – prin Bucerdea Grânoasă, nu numai că era însoţit de doi tineri, bucerzanul Ion Oargă şi Mărculeţiu, de la Teologia blăjeană, ci şi pentru că ştia că din acest sat este Ioan Maiorescu, pe care de asemenea îl cunoştea din spusele lui Aron Pumnul, din paginile Lepturariului şi de bună seamă din paginile revistei „Foaie pentru inimă şi literatură”, această foaie braşoveană editată de G. Bariţ fiind citită şi unele numere chiar copiate, de către elevii gimnaziului din Cernăuţi la recomandarea dascălului lor de limbă românească.
Publicistica lui Eminescu, nu numai cea din perioada debutului, descinde parcă din paginile polemice ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene: „E timpul să declarăm neted şi clar, că în ţara noastră (căci e a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre. Faţă de orice încercare de deznaţionalizare, ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştienţi de drepturile ce ni le dă arborigenitatea noastră şi spiritul secolului: ‹‹Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?››” (Să facem un congres, în „Federaţiunea” 5/17 aprilie 1870). Dar şi în poezie, dramaturgie, proză, problemele istoriei transilvane vor găsi un amplu ecou: din perioada blăjeană (iunie-septembrie 1866) datează proiectele poemului Horea, poemele dramatice consacrate lui Andrei Mureşanu; dramele Decebal şi Bogdan Dragoş (ultima îşi plasează acţiunea în imaginara Cetate a Arieşului). Dar scrierea care sintetizează, care quintesenţializează experienţa întâlnirii lui Eminescu cu Transilvania şi îndeosebi cu Blajul este romanul Geniu pustiu, în fond un jurnal al revoluţiei de la 1848, prezentat poetului de unul din amicii săi, blăjeanul Filimon Ilea sau sălăjanul Ioniţă Scipione Bădescu. Aşa cum întreaga cunoaştere a Transilvaniei se concentrează în lecţia Blajului, cărui Eminescu i-a dat un nume poetic „Mica Romă”, socotindu-l oraşul de unde a răsărit „conştiinţa naţională a românilor”. Pe bună dreptate se întreabă un istoric literar: „Şi care altă vatră dacă nu Blajul precede şi leagă toate aceste locuri sacre, sub ecoul simbolic şi tutelar de: ‹‹Te salut, Mică Romă!››” Din aceste pagini eminesciene se ridică de la începuturi în Munţii Haţegului regale columnă a istoriei noastre, Decebal. În vecinătatea de munţi o altă columnă, cea a lui Horea, moţul tribun care vrea să refacă harta vie a vechii Dacii. Pe aceeaşi vatră statuia ecvestră a altui tribun, a lui Avram Iancu, superb legendarizată în Geniu pustiu. Mai către inima Transilvaniei coloana de lumină şi foc a lui Mureşan, poetul deşteptător”.
În ultima vreme legăturile lui Eminescu cu Transilvania au căpătat şi o motivaţie biografică. Pe urmele lui Gh. Bogdan-Duică, preluând o sugestie a acestuia, D. Vatamaniuc a demonstrat că, „Blajul este vatra străbunilor lui Eminescu”. De aici, pe linie paternă, strămoşii poetului au pribegit în Bucovina, stabilindu-se în Călineştii lui Cuparencu, din cauza prigoanei trecerii la catolicism, a asprimii serviciului militar în Transilvania etc. Cartea lui Ion Roşu (Legendă şi adevăr în biografia lui Mihai Eminescu, Cartea Românească, 1989), aduce un plus de argumentaţie în favoarea acestei ipoteze care are toate şansele să devină o certitudine a istoriei literare şi dezlegarea unei îndelung controversate probleme de biografie eminesciană. Aşa încât afirmaţia lui G. Călinescu „Eminescu e ardelean” nu ne mai apare ca un paradox critic asemănător cu cel din cunoscuta poezie a lui Marin Sorescu, „Eminescu n-a existat”, ci în lumina multiplelor legături ale Poetului naţional cu Transilvania ca un adevăr de istorie literară, pe care inegalabilul biograf al lui Eminescu l-a afirmat cu o intuiţie ce ne uimeşte, raportând-o la exegezele biografice recente.
La studiile şi contribuţiile documentare privind legăturile Poetului Naţonal cu Transilvania, se adaugă și cartea cu un titlu atât de potrivit: Eminescu, prin Pumnul, pe urmele Maioreştilor-Trifeşti la Bucerdea Grânoasă - veritabilă contribuţie de istorie literară. Ea este o reluare amplificată a unei cărţi anterioare a lui Mihai C. Szilagy: Ioan Maiorescu, ilustru fiu al satului Bucerdea Grânoasă, Editura Aridia, Blaj, 2004. În elaborarea ei, de data aceasta şi-a asociat şi pe profesorul Aurel Sebastean Trifu, descendent al marelui cărturar paşoptist care a sfinţit şi nemurit pentru eternitate numele acestei comune. Pertinenta contribuţie a D-sale se concretizează într-o plauzibilă schiţă genealogică, prezentată şi sub formă schematică şi sub formă expozitivă, pe baza căreia putem corecta menţiunile referitoare la ascendenţa lui Ioan Maiorescu din cartea lui Serafim Duicu, Pe urmele lui Petru Maior, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990, care sunt în parte, inexacte chronologic, conform cărora: Ion Maior, „nepot al istoricului Petru Maior, era, prin 1805, preot în satul Veza de lângă Blaj şi că el ar fi bunicul după mamă al lui Ioan Maiorescu. Acest Ion Maior s-a născut în anul 1782în satul Bucerdea Grânoasă (jud. Alba), a făcut studiile la Blaj şi a fost profesor de sintaxă, de retorică şi poetică la gimnaziul blăjean. În anul 1808 a ajuns în satul Veza, ca paroh, iar apoi la Bistriţa (4). Înseamnă că o fiică a acestuia s-a căsătorit cu ţăranul Ion Trifu din Bucerdea Grânoasă şi din căsătoria lor a rezultat copilul Ioan Trifu (n. în 1811), care îşi va lua mai târziu numele de Maioreanu, apoi pe cel de Maiorescu...”. Am subliniat cele două date, 1782 şi 1811, pentru a evidenţia o incongruenţă cronologică. În anul 1811, preotul Ion Trifu (n. 1782), deci bunicul dinspre mamă al lui Ioan Maiorescu, avea 29 de ani. La ce vârstă s-a putut căsători ca fata lui, în 1810, să fie nubilă şi un an mai târziu să dea naştere viitorului mare cărturar Ioan Maiorescu? Schiţa genealogică alcătuită de profesorul Aurel Sebastean Trifu vine cu o mai convingătoare ipoteză.
Aşadar după mamă era nepotul lui Petru Maior, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene, descendenţă care pentru el, ca altădată pentru Samuil Maniu, alias Micu, nepot al marelui Inochentie, a constituit un motiv de mândrie şi explică dorinţa sublinierii acestei descendenţe şi prin numele adoptat, care a cunoscut diferite metamorfoze şi faze intermediare până la numele cu care a intrat în conştiinţa literară românească: Ioan Trifu, Ioan Trifu Maioreanu, Ioan Trifu Maiorescu, Ioan Maiorescu. Activând mai ales în Oltenia, la Craiova, ca organizator al învăţământului românesc, este explicabil sufixul „-escu”, specific numelor din această provincie românească. Tot acolo şi tot cam în aceeaşi perioadă se stabilise ca profesor Simion Mihali, care-şi va adăuga şi numele Mihalescu, semnând frecvent Simion Mihali Mihalescu. Dar pentru prietenii săi ardeleni, colegi de generaţie paşoptistă, în corespondenţă, în scrisorile din corpusul epistolar „Bariţ şi contemporanii săi”, apare adesea numele de Ioan Trifu, aşa încât ni se pare justificată propunerea strănepotului, făcută în această carte, de a se reveni la numele Ioan Trifu Maiorescu, numele iniţial Trifu, având menirea de a sublinia originea bucerzană a cărturarului.
Menţionând uneori în publicistică numele lui Ioan Maiorescu, din biblioteca acestuia având şi pagini preţioase de manuscris, aşa cum ne încredinţează ediţia academică a operelor eminesciene, cartea de faţă subliniază că un reper transilvan în biografia de tinereţe a lui Eminescu trebuie considerat şi satul Bucerdea Grânoasă.
Prof. univ. dr. Ion BUZAŞI
