Ev Mt 25, 31-46
Poate ne-am întrebat vreodată de ce și în ce fel, două porunci, cea a iubirii de Dumnezeu și cea de aproapele, sunt la fel de importante. Ba mai mult: sunt o singură poruncă.
Ei bine, Evanghelia de astăzi, numită și a Infricoșătoarei Judecăți, ne lămurește: Dumnezeu pe care trebuie să-l iubim, este același care a venit în mijlocul nostru, care rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor și pe care Îl regăsim într-un mod cu totul special, tainic, așa cum vedem din evanghelia de astăzi, în aproapele nostru. Deci dacă Îl iubim pe Dumnezeu, nu putem să nu ne iubim aproapele, sacrament al prezenței Sale. Invers, nu putem să-l iubim cu adevărat pe aproapele nostru, dacă nu Il vedem în el pe Cel ce ne-a dăruit viața.
Toată Sfânta Scriptură are ca scop înțelegerea și trăirea acestor două porunci. Timpul liturgic pe care îl trăim, cel al Triodului, ne ajută să intrăm mai adânc în acest mister. Pare să ne spună, mai exact, două lucruri.
Primul, că nu putem iubi dacă nu suntem iubiți la rândul nostru. De aceea ultimele trei dumineci ce preced Triodul ne-au vorbit despre acea mare Lumină care a strălucit în Galileea neamurilor și deci în sufletul nostru și despre felul în care aceasta se manifestă concret în existența cotidiană: vindecarea celor zece leproși, adică a fiecăruia dintre noi; intrarea în casa lui Zaheu, adică în casa sufletului nostru; vindecarea fiicei cananeencei, adică a unei păgâne, la fel ca noi.
Al doilea lucru este urmatorul: ceea ce noi am primit din partea lui Dumnezeu (vindecarea de lepra păcatului, faptul că am redevenit căseni ai lui Dumnezeu și că prin credință devenim moștenitori, chiar dacă nu suntem după sânge din poporul lui Israel) toate aceste binefaceri suntem datori să le împlinim și noi față de aproapele nostru. De ce? Ne explică acest lucru evangheliile din primele trei dumineci ale Triodului: fiindcă am fost și noi mântuiți doar prin îndurarea Domnului și nu prin merite (Vameșul și fariseul), fiindcă suntem cu toții frați și împreună fii ai lui Dumnezeu (Fiul risipitor) și în sfârșit, duminica de astăzi, fiindcă în frații noștri este prezent în mod tainic, misterios, Fratele nostru, cel ce ne-a deschis ochii și calea înspre Tatăl ceresc. Am descoperit că avem un Tată iubitor și nu un Stăpân. Și că avem frați și surori în jurul nostru, iar nu dușmani și concurenți.
Cine deci spune că îl iubește pe Dumnezeu, dar nu o demonstrează prin iubirea de aproapele, este un mincinos. Fiindcă Dumnezeu este prezent în aproapele nostru. Iar cine pretinde ca își iubește aproapele și îl ajută, fară să-l iubeasca pe Dumnezeu, este la fel de fals. Fiincă, necunoscând sau neacceptând iubirea lui Dumnezeu, nu știe cu adevărat ce înseamnă a iubi. Iubirea de aproapele, dacă nu este fundamentată de Chipul lui Isus care transpare prin chipul celui sărac, al celui ce suferă, al celui ce are nevoie de noi, devine pură ideologie. Iar o ideologie nu face altceva decât să înrăutățească starea și condiția semenilor: istoria o demonstrează neîncetat. Iar noi în România am experimentat din plin “iubirea” unui sistem care se pretindea în slujba aproapelui, dar fără Dumnezeu. Rezultatul? Lanțuri și teroare. IPS Ioan Robu exprima în mod plastic această crudă realitate: “atunci când încerci să creezi un Rai fără Dumnezeu, ești pe punctul de a construi un iad!”
PS Claudiu
Episcopul Curiei
