Dimensiunea eclezială a evanghelizării

(Prima parte: PENTRU O PASTORALĂ A TINERILOR ÎN SLUJIREA VIEȚII ȘI A SPERANȚEI)

(Partea a II-a: Dimensiunea antropologică a evanghelizării)

Subiectivitatea poporului lui Dumnezeu

Un al treilea element esențial de luat în considerare, pentru a dezvolta o reflecție asupra evanghelizării este, desigur, cel eclezial.

Biserica nu este doar o organizație exterioară ajutătoare, ci trebuie înțeleasă ca memoria vie a lui Cristos și locul -spațiul- privilegiat de acces al omului pentru a-L întâlni, a-L anunța pe Isus Cristos nu este funcțiunea Bisericii, ci este însăși natura ei, însăși ființa ei, înrădăcinată în Euharistie[1].

Emblematic privitor la acest aspect este confruntarea primelor pagini ale Sinopticilor cu primele pagini a cărții Faptelor Apostolilor. Semnele împărăției (vindecarea bolnavilor, iertarea păcătoșilor, integrarea exclușilor etc), care caracterizează începutul misiunii publice ale lui Isus în Galilea, le regăsim după Rusalii, în viața cotidiană a comunității care se năștea, și sunt semne imediat recunoscute ca semne de acțiune a Celui Înviat, prezent în mijlocul lor. Paștele, de fapt, nu a slăbit comuniunea dintre Isus și ai săi, mai mult a făcut-o stabilă, definitivă și permanentă. De aceea, toată misiunea Bisericii primare – predicarea Cuvântului, slujirea carității, celebrarea botezului -  se realizează în numele lui Isus. Ucenicii, discipolii, din jurul apostolilor în noua comunitate, își trăiesc existența conform lui Isus Cristos, într-o comuniune existențială cu Spiritul său, trăind în El și devenind astfel cu propria viață semne ale lui Isus Cristos. Forma evanghelizării este prin urmare, mărturia comunității ecleziale, adică o viață reînnoită care exprimă domnia mântuitoare a lui Isus asupra omului[2].

O astfel de mărturisire, nu privește doar pe unii creștini,  ci este o misiune încredințată întregului popor a lui Dumnezeu: ” În virtutea Botezului primit, fiecare membru al poporului lui Dumnezeu a devenit discipol misionar (cf. Mt 28,19). Fiecare botezat, oricare ar fi funcția sa în Biserică și gradul de instruire al credinței sale, este un subiect activ de evanghelizare și ar fi nepotrivit să se gândească o schemă de evanghelizare propovăduită de actori calificați, în care restul poporului credincios ar fi numai receptor al acțiunilor acestora. Noua evanghelizare trebuie să implice o nouă implicare a fiecăruia dintre cei botezați. Această convingere se transformă într-un apel îndreptat spre fiecare creștin, pentru ca niciunul să nu renunțe la propria angajare de evanghelizare, din moment ce, dacă unul a făcut cu adevărat experiența iubirii lui Dumnezeu care îl mântuiește, nu are nevoie de mult timp de pregătire pentru a merge să-l vestească, nu poate aștepta ca să-i fie predate lecții nenumărate sau instruiri lungi. Fiecare creștin este misionar în măsura în care s-a întâlnit cu iubirea lui Dumnezeu în Cristos Isus; nu mai spunem că suntem „discipoli” și „misionari”, ci că suntem mereu „discipoli-misionari”. Dacă nu suntem convinși, să privim la primii discipoli care imediat după ce au cunoscut privirea lui Isus, mergeau să-l proclame plini de bucurie: „L-am întâlnit pe Mesia” (In 1,41). Femeia samariteană, imediat ce a încheiat dialogul său cu Isus, a devenit misionară și mulți samariteni au crezut în Isus „datorită cuvântului femeii” (In 4,39). Și sfântul Paul, pornind de la întâlnirea sa cu Isus Cristos, „imediat vestea că Isus este Fiul lui Dumnezeu” (Fap 9,20). Iar noi ce anume așteptăm”[3]?

În această afirmație, nu găsim doar un simplu apel moral a mărturisirii responsabile individuale, ci o limpede și provocatoare viziune eclezială, care derivă în mod secvențial reînnoirii teologiei revelației: ” În toți cei botezați, de la primul până la ultimul, acționează forța sfințitoare a Duhului care îndeamnă la evanghelizare. Poporul lui Dumnezeu este sfânt datorită acestei ungeri care îl face infailibil „in credendo”. Asta înseamnă că atunci când crede nu greșește, chiar dacă nu găsește cuvinte pentru a-și exprima credința. Duhul îl conduce în adevăr și îl conduce la mântuire. Ca parte a misterului său de iubire față de omenire, Dumnezeu înzestrează totalitatea credincioșilor cu un instinct al credinței – acel sensus fidei – care îi ajută să discearnă ceea ce provine realmente de la Dumnezeu. Prezența Duhului conferă creștinilor o anumită familiaritate cu realitățile divine și o înțelepciune care le îngăduie să le perceapă în mod intuitiv, deși nu dispun de instrumentele adecvate pentru a le exprima cu precizie”[4].

Una dintre expresiile cele mai fericite legate de această misiune de mărturisire ne este oferită de Exortația Christifideles laici: ” Lucrători în vie sunt toți membrii poporului lui Dumnezeu: preoții, călugării și călugărițele, credincioșii laici, toți, în același timp obiect și subiect ai comuniunii Bisericii și ai participării la misiunea sa de mântuire. Toți și fiecare în parte lucrăm într-o unică și comună vie a Domnului cu carisme și ministere diferite și complementare.[...] Astfel, starea vieții laicale are în caracterul secular specificitatea sa și realizează o slujire eclezială prin mărturia și atenționarea, în felul său, a preoților, călugărilor și călugărițelor despre semnificația pe care realitățile pământești și vremelnice o au în planul mântuitor al lui Dumnezeu. La rândul ei, preoția ministerială reprezintă garanția permanentă a prezenței sacramentale a lui Cristos Mântuitorul, în diferite timpuri și locuri. Starea de călugărie dă mărturie despre caracterul escatologic al Bisericii, adică despre tensiunea sa spre împărăția lui Dumnezeu, care este prefigurată și într-un oarecare mod anticipată și pregustată prin voturile de castitate, sărăcie și ascultare”[5].

De aceea elementul determinant pentru reușita efectivă a unei evanghelizări, nu trebuie căutată neapărat pe planul competențelor specifice a unei structuri ecleziale, ci mai ales în capacitatea credincioșilor de a actualiza în mod real identitatea lor de popor a lui Dumnezeu, exprimând cu viața lor, noutatea Misterului care trăiește în ei. Este ceea ce cu forța amintea Papa Ioan Paul al II-lea când, trasând liniile de urmat la începutul Mileniului III afirma: ” În primul rând, nu ezit să spun că perspectiva în care trebuie să se plaseze orice drum pastoral este cea a sfințeniei”[6].

Este ceea ce și papa Benedict al XVI-lea susține spunând că Biserica nu crește prin prozelitism ci crește mai mult prin atracție[7], de aceea vestirea lui Cristos constituie în fiecare epocă principiul permanent al reformei Bisericii: in capita et in membris.

 Evanghelizare și reformă eclezială

Dacă în misterul ei profund de popor strâns în comuniunea Sfintei Treimi, Biserica este în mod esențial spațiul sfințeniei lui Dumnezeu, modalitățile concrete ale vieții sale și comportamentele individuale ale membrilor ei sunt subiecte ale lipsurilor, contradicțiilor, păcatelor. De aceea Biserica în fiecare epocă este semper reformanda, iar motorul unei astfel de reforme o constituie vestirea lui Isus Cristos. Nu este posibil să fii evanghelizator fără să fi prima dată evanghelizat de forța Cuvântului lui Dumnezeu care transformă viața.

Papa Francisc a dorit să lege în mod intenționat evanghelizarea cu reforma eclezială: ” Nu ignor faptul că astăzi documentele nu trezesc același interes ca în alte epoci și sunt rapid date uitării. Cu toate acestea, subliniez că ceea ce intenționez să exprim aici are o semnificație programatică și cu importante consecințe. Sper ca toate comunitățile să facă în așa fel încât să traducă în fapte mijloacele necesare pentru a înainta pe drumul unei convertiri pastorale și misionare, care nu poate lăsa lucrurile așa cum sunt. Acum nu ne e de folos o „simplă administrare”. Să ne constituim în toate regiunile pământului într-o „stare permanentă de misiune”[8]. Propunerea de a ne schimba mentalitatea: ” Visez la o opțiune misionară capabilă să transforme orice lucru, deoarece cutumele, stilurile, programele, limbajul și orice structură eclezială devin un canal adecvat pentru evanghelizarea lumii actuale, mai mult decât pentru autoapărare. Reforma structurilor, pe care o cere convertirea pastorală, se poate înțelege numai în acest sens: a face în așa fel încât ele să devină toate mai misionare, ca pastorația obișnuită în toate acțiunile sale să fie mai expansivă și mai deschisă, astfel încât să-i pună pe lucrătorii pastorali într-o atitudine constantă de „ieșire ­în lume” și astfel să favorizeze răspunsul pozitiv al tuturor celor cărora Isus le oferă prietenia sa. Așa cum le spunea Ioan Paul al II-lea episcopilor din Oceania, „orice reînnoire în Biserică trebuie să aibă misiunea ca scop al său pentru a nu cădea pradă unui soi de interiorizare eclezială”[9], constituie o provocare permanentă pentru poporul lui Dumnezeu.

O astfel de schimbare de mentalitate trebuie să privească toate componentele Bisericii: parohiile, care trebuie să se verifice să nu fie doar simple structuri, celelalte instituții ecleziale prezente în teritoriu, chemate să crească în comuniunea carismelor, bisericile particulare, solicitate pentru a da dovadă a unui noi însuflețiri, ministerul petrin, care nu trebuie să genereze o excesivă centralizare, care conform papei Francisc, nu ajută dinamicii misionare[10].

Evanghelizarea este forța motrice a vieții Bisericii și a tuturor structurilor sale, indiferent de nivel, care o poartă pe aceasta dincolo de a fi o simplă administratoare a celor existente, spre o ieșire apostolică[11]. 

În acest nou context de revitalizare misionară a comunităților ecleziale se găsește și atenția la diversele sale componente care o constituie cât și al diversele schimbări pastorale care o privesc. Un din prioritățile pontificatului Papei Francisc este regândirea rolului familiei pentru familie, pentru care au fost dedicate două Sinoade, 2014 și 2015, finalizată cu Exortația Apostolică post Sinodală Amoris Laetitiae, din 19 martie 2016. În termeni sintetici, este nevoie de o reformă eclezială pentru a defini căsătoria ca loc adevărat al vestirii misionare, care să facă structurile ecleziale mult mai permeabile experienței familiale, astfel încât să fie prezentat cât mai transparent ca popor al lui Dumnezeu, care trăiește în teritoriu. Este vorba, deci, de o dublă mișcare – comunitatea eclezială versus familie și familie versus comunitate: ” Biserica este familie de familii, îmbogățită constant de viața tuturor Bisericilor familiale. De aceea, „în virtutea sacramentului Căsătoriei, fiecare familie devine în mod clar un bun pentru Biserică. În această perspectivă, va fi cu siguranță un dar prețios, pentru prezentul Bisericii, a lua în considerare și reciprocitatea dintre familie și Biserică: Biserica este un bun pentru familie, familia este un bun pentru Biserică. Păzirea darului sacramental al Domnului implică nu numai fiecare familie, ci însăși comunitatea creștină”[12]. 

Pentru ca o reformă să se realizeze în beneficiul familiilor, este nevoie ca ea să se realizeze împreună cu familiile, implicând sensibilitățile lor, ținând cont de exigențele lor, obișnuindu-ne cu limbajul lor. Este necesară recuperarea dimensiunii misionare a unui creștinism domestic: ” Și, pe de altă parte, chiar aceste legături familiale, în cadrul experienței credinței și a iubirii lui Dumnezeu, sunt transformate, sunt „umplute” cu un sens mai mare și devin capabile să meargă dincolo de ele însele, pentru a crea o paternitate și o maternitate mai ample, și pentru a-i primi ca frați și surori și pe cei care sunt la marginile oricărei legături.[...] Înțelepciunea afectelor care nu se cumpără și nu se vând este zestrea cea mai bună a geniului familial. Tocmai în familie învățăm să creștem în acea atmosferă de înțelepciune a afectelor. „Gramatica” lor se învață acolo, altminteri este foarte greu a o învăța. Și tocmai acesta este limbajul prin care Dumnezeu se face înțeles de toți. Invitația de a pune legăturile familiale în cadrul ascultării credinței și al alianței cu Domnul nu le mortifică; dimpotrivă, le protejează, le dezleagă de egoism, le păzește de degradare, le salvează pentru viața care nu moare. Circulația unui stil familial în relațiile umane este o binecuvântare pentru popoare: readuce speranța pe pământ.

Când afectele familiale se lasă convertite la mărturia Evangheliei, devin capabile de lucruri inimaginabile, care fac să se atingă cu mâna lucrările lui Dumnezeu, acele lucrări pe care Dumnezeu le săvârșește în istorie, ca acelea pe care Isus le-a săvârșit pentru bărbații, femeile, copiii pe care i-a întâlnit”[13].

Reforma pastorală a Bisericii privește, în multe moduri, mai ales pe cei care acționează în evanghelizare cu un minister specific și cu carisme deosebite, tocmai de aceea, acest subiect presupune o dezbatere separată[14], iar Sinodul tinerilor a dovedit acest lucru prin numeroasele dezbateri și propuneri, care fac parte din Exortația Apostolică dedicată tinerilor Christus vivit: ” Cristos trăiește. El este speranța noastră și cea mai frumoasă tinerețe din această lume. Tot ceea ce atinge el devine tânăr, devine nou, se umple de viață. De aceea, primele cuvinte pe care vreau să le adresez fiecărui tânăr creștin sunt: El trăiește și te vrea viu”[15]! Această exortație subliniază același mod de a opera evanghelizarea ca un popor al lui Dumnezeu: ” Scriu cu afect tuturor tinerilor creștini această exortație apostolică, adică o scrisoare care amintește unele convingeri ale credinței noastre și, în același timp, încurajează la creșterea în sfințenie și în angajare pentru propria vocație. Totuși, dat fiind că este vorba de o piatră de hotar în cadrul unui drum sinodal, mă adresez în același timp întregului popor al lui Dumnezeu, păstorilor și credincioșilor, pentru că reflecția despre tineri și pentru tineri ne interpelează și ne stimulează pe noi toți. De aceea, în unele paragrafe voi vorbi direct tinerilor și în altele voi propune abordări mai generale pentru discernământul eclezial”[16].

         Procese de evanghelizare

Transformarea eclezială cerută de o reînnoită mișcare de evanghelizare se poate realiza doar printr-un proces gradual, care cere timp, răbdare și constanță. Nu este vorba de o simplă aplicare a unor rețete operative, sau de a înregistra diferite structuri e organizare, ci de a promova acel discernământ pastoral care generează o dinamică de deschidere și de implicare. Perspectiva evanghelizatoare  în interiorul comunităților ecleziale este aceea de: ” a se ocupa mai mult de a începe procese decât de a lua în stăpânire spații”, amintindu-ne că: ” timpul este superior spațiului”[17]. ” Acest criteriu este foarte potrivit și pentru evanghelizare, care cere să se țină cont de imaginea de ansamblu, de deschiderea față de procesele potrivite și de preocuparea față de planificarea pe termen lung. Domnul însuși, în viața sa pământească, le-a dat de înțeles de multe ori discipolilor săi, că există lucruri pe care încă nu le pot înțelege și că e necesar să-l aștepte pe Duhul Sfânt (cf. In 16,12-13). Parabola grâului și a neghinei (cf. Mt 13,24-30) descrie un aspect important al evanghelizării, care constă în a arăta că dușmanul poate să ocupe spațiul împărăției și să provoace daune cu neghina, dar este învins, în cele din urmă, de bunătatea grâului care se manifestă cu timpul”[18]. 

Între diversele procese implicate în evanghelizare, cel mai provocator este desigur continua legătură a comuniunii ecleziale. Papa Francisc face apel în acest sens la imaginea sinodalității, adică acel mod de a merge împreună care știe să armonizeze diferențele, integrându-le într-o viziune poliedrică cu diferitele perspective, valorizând aportul fiecăruia. Relația fraternă dintre ucenici este întotdeauna un element primar de referință și hotărâtor  pentru misiunea creștină și nu poate fi suplinită în mod simplu de generozitatea implicării. Iubirea reciprocă între creștini, este sigiliul distinctiv al apartenenței la Domnul[19]: ” Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii faţă de alţii”[20].

În centrul acțiunii de evanghelizare este prezentă mărturisirea unei comunități care interpelează conștiințele cu modul său de a fi și nu este doar un simplu proiect pastoral în jurul căruia se pot aduna forțe mai mult sau mai puțin omogene[21].  

Nu este vorba de a visa o comunitate creștină perfectă, nici de a descrie în abstract o imagine de cum ar trebui să fie Biserica, este vorba doar de a verifica dacă terenul în care se nasc planurile pastorale și inițiativele de evanghelizare sunt acelea ale comuniunii dăruite de Domnul. 

Documentul privitor la Noua Evanghelizare, ne spune că problema infertilității evanghelizării de azi, a catehezelor în timpurilor moderne, este o problemă ecleziologică, care privește capacitatea sau nu a Bisericii de a se configura ca o reală comunitate, ca o adevărată fraternitate, ca și corp nu ca o mașină sau întreprindere[22].

O adevărată comuniune în jurul Trupului Domnului este, deci, primul moment și prima condiție esențială a misiuni: unde nu există comuniune, nu există evanghelizare[23].

Un al doilea proces important, pe care e necesar să-l amintim cu determinare și răbdare, privește cerința de a trece peste fractura dintre conținuturi și metodele de evanghelizare. Acest lucru semnifică trecerea peste idea că problema evanghelizării să fie în mod esențial cea legată de limbaj și de comunicare, știm ceea ce trebuie să vestim, dar nu știm cum să-l spunem. Problema, efectiv, este discernământul privitor la ceea ce Evanghelia cere într-un anumit context cultural. Evanghelia, de fapt, nu se limitează doar la a furniza un mesaj pentru comunitatea creștină, ea generează o imagine specifică asupra realității, suscitând diverse relații între mărturisitori, provocând surprinzătoare reacții din partea puterilor acestei lumi[24]. 

Un al treilea proces pe care trebuie să-l urmărim, privește orientarea intrinsecă a misiunii creștine de a explicita propriul fundament. ” Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!”[25], în acest sens, creștinul nu se mulțumește să împlinească doar simple gesturi de caritate care să satisfacă nevoile imediate, ci înțelege cu dedicarea sa,  să ajungă la un beneficiu mult mai profund, care este acela de a ajuta să-l întâlnească pe Domnul. Este ceea ce se poate observa bine într-un drum de inițiere creștină, adevărata matrice a oricărei acțiuni pastorale a Bisericii, trecerea  graduală a catehumenului de la atitudinea sa inițială de simpatie, către o recunoaștere a rațiunilor teologale care fondează această viață[26]. 

Actuală este și afirmația Papei Paul al VI-lea: ” Omul contemporan ascultă mai bine mărturisitorii decât maeștrii, sau dacă îi ascultă pe maeștrii o face deoarece ei sunt mărturisitori”[27], totodată aceasta rămâne întotdeauna insuficientă, deoarece și cea mai frumoasă mărturisire se va releva în timp neputincioasă, dacă nu este luminată, justificată, ceea ce Petru numea ”a da rațiune propriei speranțe, - explicitată de o vestire clară și fără echivoc al Domului Isus. Vestea cea Bună, proclamată de mărturisirea vieții, va trebui deci să fie anunțată mai devreme sau mai târziu de cuvântul vieții. Nu există evanghelizare adevărată dacă numele, viața, promisiunile, Împărăția, misterul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, să nu fie proclamate”[28].

Sarcina și misiunea Bisericii este de a arăta oamenilor scopul lor suprem, prin participarea la viața Tatălui lui Isus în Spirit, nu ca alternativă a altor interese, ci ca unic destin fericit și unică posibilitate de mântuire. Chiar în propunerea unei vieți curajoase care urmează chemarea lui Cristos constituie misiunea evanghelizatoare a Bisericii: a fi sarea pământului, lumina lumii[29].