"Rugându-ne pentru cardinalii şi episcopii care au murit în cursul acestui an, îi cerem Domnului să ne ajute să analizăm corect parabola existenţială. Îi cerem să dizolve acea tristeţe negativă care, uneori, se infiltrează în noi, de parcă totul s-ar sfârşi odată cu moartea." Cu aceste gânduri a însoţit papa Francisc celebrarea Sfintei Liturghii de joi, 5 noiembrie a.c., pentru pomenirea cardinalilor şi episcopilor decedaţi în cursul ultimului an. Celebrarea euharistică a avut loc în bazilica vaticană, cu începere de la ora locală 11.
Referindu-se la sentimentul de tristeţe negativă generat de gândul morţii, Sfântul Părinte a spus că acesta este "un sentiment departe de credinţă, care se adaugă fricii umane de moarte, faţă de care nimeni nu este complet imun".
«Din acest motiv» – a continuat pontiful – «în confruntarea cu enigma morţii, chiar şi cel care are credinţă trebuie să se convertească continuu. În fiecare zi suntem chemaţi să depăşim imaginea pe care o avem instinctiv despre moarte ca anihilare totală a unei persoane; să transcendem vizibilul evident, gândurile codificate şi vădite, opiniile comune, şi să ne încredinţăm cu totul Domnului care spune: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci (In 11, 25-26). Aceste cuvinte, primite cu credinţă, fac astfel încât rugăciunea pentru fraţii noştri decedaţi să fie cu adevărat creştină. De asemenea, ne permit să avem o viziune cu adevărat realistă asupra existenţei lor: să înţelegem semnificaţia şi valoarea binelui pe care l-au făcut, a puterii, angajamentului şi iubirii lor oferite în mod altruist; să înţelegem ce înseamnă să trăim aspirând nu la o patrie pământească, ci la una mai bună, adică la patria cerească (cf. Evrei 11,16). Rugăciunea de pomenire pentru răposaţi, înălţată cu încrederea că ei trăiesc alături de Dumnezeu, răspândeşte astfel beneficiile sale şi asupra noastră, pelerini aici pe pământ. Ne educă spre o viziune autentică asupra vieţii; ne dezvăluie semnificaţia încercărilor prin care este necesar să trecem pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu; ne deschide către adevărata libertate, făcându-ne să fim disponibili faţă de continua căutare a bunurilor eterne.»
Inspirându-se din Evanghelia după sfântul Ioan (capitolul 11, versetele 17-27), proclamată la Sfânta Liturghie, pontiful a explicat că – prin cuvintele "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (In 11, 25-26) – Isus pronunţă o revelaţie solemnă despre sine, o revelaţie care ne cheamă pe toţi "să credem în înviere nu ca într-un miraj la orizont, ci ca într-un eveniment deja prezent, care ne implică în mod misterios deja acum". «Şi totuşi» – a precizat pontiful – «aceeaşi credinţă în înviere nu ignoră şi nu maschează nedumerirea pe care o trăim omeneşte în faţa morţii. Însuşi Domnul Isus, văzându-le pe surorile lui Lazăr plângând şi pe cele care erau cu ele, nu numai că nu şi-a ascuns emoţia ci – adaugă evanghelistul Ioan – chiar "a plâns" (In 11,35). Cu excepţia păcatului, Isus este pe deplin solidar cu noi: a experimentat şi tristeţea plânsului, amărăciunea lacrimilor vărsate pentru moartea unei persoane dragi. Dar aceasta nu diminuează lumina adevărului care emană din revelaţia sa, al cărui mare semn a fost înviere a lui Lazăr».
