Desfășurarea pe teren a „lichidării” Bisericii Române Unite în 1948

Mâine se comemorarează arestarea fericiților episcopi români greco-catolici, martiri pentru credință sub regimul comunist. Iată cum a fost ”pregătit” momentul respectiv:

A. Persecuția inițială împotriva Bisericii Române Unite

Până la declanșarea la 27.09.1948 a „asaltului” în vederea „lichidării” Bisericii Române Unite, a existat o persecuție inițială, „pregătitoare”, ce a avut drept scop slăbirea Bisericii, astfel încât aceasta să nu mai aibă puterea de a se opune autorităților în timpul „asaltului”.

În acest sens, încă din 1945 și continuând de fapt până la sfârșitul anului 1948, documentele din Arhiva Mitropoliei Blajului dezvăluie:

- licențieri masive de canonici și de preoți (pentru așa-zise „economii bugetare”);

- pensionări obligatorii ale canonicilor;

- arestări fără niciun motiv juridic ale unor preoți greco-catolici;

- faptul că nu se recunoșteau și nu erau finanțate parohiile noi;

- exproprieri și naționalizări ale clădirilor, fondurilor bisericești și ale proprietăților strict necesare funcționării Bisericii;

- suprimarea presei catolice;

- cenzurarea abuzivă a circularelor episcopale;

- imixtiunea tot mai pronunțată a statului în învățământul confesional, în gestiunea bunurilor Bisericii; și multe altele.

La 16.03.1946, într-un discurs rostit în fața sinodului electoral de la Blaj, canonicul Victor Macavei arăta: „Să ne dăm seama că ofensiva pentru distrugerea Bisericii noastre, pentru măcinarea ei, încetul pe încetul, continuă mai persistentă ca oricând și să recunoaștem sincer că face progrese”.

La 21.02.1948, în timpul Congresului de constituire a Partidului Muncitoresc [Comunist] Român (PMR), Gheorghiu-Dej a lansat un atac deschis împotriva Vaticanului, folosind expresii acuzatoare și profund nedrepte la adresa Papei, precum și la adresa tuturor preoților catolici din România. Atacul a fost reluat în lunile martie și aprilie ale aceluiași an.

După 21.02.1948, au fost emise în serie următoarele decrete:

- denunțarea Concordatului (17.07.1948);

- reforma învățământului (3.08.1948), prin care s-au desființat toate școlile confesionale ale tuturor cultelor și s-au răpit (naționalizat) bunurile seculare legate de funcționarea acestor școli;

- legea Cultelor (4.08.1948), care a blocat practic activitatea tuturor cultelor.

Episcopii catolici au protestat prin memorii la fiecare asemenea decret, fără a primi vreodată un răspuns.

Legea Cultelor conținea articole care au afectat grav viața Bisericii Catolice de ambele rituri. Menționăm:

- întreruperea legăturilor canonice cu Sfântul Scaun;

- desființarea de către stat a mai multor dieceze/eparhii;

- printre altele, legea „reglementa”, în articolele 37-39, trecerea de la un cult la altul, acesta fiind mecanismul „legal” prin care urma să fie „lichidată prin unificare”[1] Biserica Română Unită.

B. „Operațiunea de unificare”

1. Declanșarea publică a „operațiunii de unificare”[2]

În România, partea publică a „operațiunii de unificare” a început, după model sovietic, cu o „caldă chemare” din partea unui înalt ierarh ortodox, mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, adresat credincioșilor și clerului greco-catolic (deci nu episcopilor). „Chemarea” a fost rostită cu ocazia festivităților ce aveau loc, ca în fiecare an, la Blaj, la 15.05.1948: „Îndrept către voi, cei pe care interese străine v‑au amăgit, despărțindu-vă de maica voastră cea bună, Biserica Ortodoxă, o chemare caldă, de părinte, să vă întoarceți acasă”. Există indicii care duc la concluzia că mitropolitul Bălan a primit această misiune la 22.04.1948, cu ocazia convocării sale intempestive la Gheorghiu-Dej. Acolo l‑a întâlnit și pe ministrul Cultelor, cu care a continuat apoi discuțiile la minister.

Pentru a sublinia coordonarea de ansamblu cu care s-a desfășurat „operațiunea de unificare”, menționăm că la 13.05.1948, deci cu două zile înainte de „calda chemare” de la Blaj, prefectura județului Târnava Mică „solicita”, din partea ministrului de Interne, „rechiziționarea localului Academiei Teologice Greco-Catolice”.

La aceasta, episcopul Suciu a protestat la 14.05.1948 arătând, printre altele, că „Academia de Teologie, Seminarul, Școala de Cântăreți, etc., toate adăpostite într-o clădire […] adăpostește 140 de persoane și este singura clădire care deservește pregătirii personalului cultului Mitropoliei pentru cele aproape 700 de unități parohiale [din Arhiepiscopia Blajului] și care, de 200 de ani, de nimeni, niciodată, nu a fost rechiziționată”.

Trei săptămâni după prima „chemare”, adică la 6 iunie 1948, cu ocazia instalării sale canonice, noul patriarh ortodox, Justinian Marina, a lansat un mesaj asemănător, „o caldă rugăminte” „către clerul greco-catolic […] și către românii greco-catolici”: „Ce ne mai desparte? Nimic altceva, decât credincioșia pe care încă o mai acordați cu supunere Romei!”

După cele două „chemări”, care nu ar fi avut de altfel nicio semnificație pentru greco-catolici, a urmat o largă campanie publică și de presă împotriva Unirii religioase cu Roma. Episcopii au înțeles că s-a pornit de fapt un atac deschis împotriva Bisericii lor. În această situație (vezi articolul „Răspunsul Episcopatului în timpul persecuției”), ei au început pregătirea tuturor eparhiilor pentru vremuri de persecuție prin:

- circulare de avertizare către preoți și către credincioși;

- măsuri de intensificare a vieții spirituale în parohii;

- subdelegarea unor facultăți excepționale pentru vremuri de persecuție;

- vizite canonice, care s-au succedat în ritm intens și altele.

„Caldele chemări” ale celor doi ierarhi ortodocși au fost gândite să „legitimeze” ceea ce urma să se întâmple în continuare: constituirea unor comitete de „inițiativă” județene, de plasă[3], comunale, care să intre, cu sprijinul autorităților represive, în toate localitățile cu greco-catolici pentru a obține „trecerea” credincioșilor la ortodoxie și, conform legii Cultelor, preluarea tuturor bisericilor acestora.

2) Pregătirea „asaltului” împotriva Bisericii Române Unite

Folosim termenul „asalt” deoarece, după cum se va vedea în continuare, „trecerea” populației greco-catolice la ortodoxie s-a făcut în mod ilegal, în stil stalinist, numit „de jos în sus”; a fost un fel de operațiune militară pentru ocuparea unui teritoriu, care a încălcat chiar și legile atunci valabile.

a) Prima ședință a Comisiei CC al PMR care a coordonat „unificarea” (29.08.1948)

Fiind o operațiune de o asemenea anvergură – „acțiunea trebuie începută imediat, concomitent în toate județele” – aceasta urma să angreneze întregul aparat administrativ din Transilvania, precum și pe cel de forță al statului. De aceea, a fost necesar să se înființeze un centru unic de comandă, capabil să dea ordine chiar și temutei poliții politice, Securitatea. Astfel, la 29.08.1948 a fost constituită  o „Comisie” care a avut drept obiectiv coordonarea unui „asalt” în 3 etape împotriva Bisericii Române Unite. Din comisie au făcut parte: un reprezentant al Direcției Organizatorice a CC al PMR, ministrul Cultelor, un adjunct al ministrului de Interne și un reprezentant al Ministerului Informațiilor (responsabil cu cenzura). Procesul verbal al acestei ședințe, precum și alte documente asemănătoare care au urmat se găsesc azi în Arhiva CC al PCR de la Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC).

În ședință, Comisia „a luat în discuție planul Ministerului Cultelor în vederea unificării”, adică „Planul concret pentru revenirea Bisericii greco-catolice la ortodoxie[4]” și a constatat că nu se cunosc date suficiente pentru „începerea acțiunii propriu-zise de unificare pe teren” (adică a „asaltului”).

Printre altele, planul Ministerului Cultelor prevedea pentru Etapa I „strângerea semnăturilor [de delegare pentru consfătuirea de la Cluj] de la preoții favorabili revenirii la ortodoxie”. Or, Comisia nu cunoștea decât 4 preoți „care ar fi dispuşi să înceapă acţiunea”. Într-o asemenea situație, planul Ministerului Cultelor nu putea funcționa. În procesul-verbal al întrunirii se afirma: „Dacă am începe această acţiune de unificare a Bisericii, foarte importantă şi în acelaşi timp şi delicată, care comportă o bună organizare şi pregătire până în cele mai mici amănunte, [aceasta] poate să ne aducă surprize neplăcute atunci când nu îndeplineşte condiţiunile de mai sus”. „Condițiunile” au fost formulate în procesul-verbal astfel: „O cunoaştere cât mai precisă a atmosferei în masă, a atitudinii preoţilor care urmează să înceapă acţiunea”.

Ca urmare, Comisia nu a luat decizii și a cerut mai întâi Ministerelor Cultelor și al Internelor, „prin organele de Siguranță[5]”, să obțină următoarele date:

„► O informare pe teren asupra atmosferei ce domneşte între credincioşi în legătură cu unificarea.

► Cunoaşterea precisă a judeţelor cu populaţie greco-catolică.

► În câte comune din fiecare judeţ există populaţie greco-catolică şi în ce număr.

► Câţi preoţi greco-catolici există în fiecare judeţ (pe comune).

► Pe care preoţi, protopopi sau episcopi am putea conta că vor merge alături de acţiune şi care sunt cei mai periculoşi [sic].”

Se poate trage concluzia că ordinul stalinist de „lichidare” a Bisericii Greco‑Catolice Române a fost dat înainte de a se cunoaște realitatea greco-catolică însăși. A fost un ordin dat pe temeiul urii împotriva credinței și a Bisericii Catolice.

b) Raportul Ministerelor Cultelor și de Interne cu privire la greco-catolici adresat Comisiei CC al PMR (emis între 4.09. și 11.09.1948) 

- Situația de pe teren

După 4.09.1948, a sosit răspunsul sintetic, redactat de ambele ministere, în care au fost date, printre altele, următoarele informații:

► „Centrele populate în care ideea unificării Bisericii Unite cu Biserica Ortodoxă este privită cu deosebită ostilitate sunt următoarele: [urmează lista orașelor și a comunelor respective].”

► „Faţă de mulţimea centrelor adversare ale revenirii la Biserica Ortodoxă, numărul centrelor favorabile este mult mai mic şi de cele mai multe ori motivele care au dus la această situaţie sunt mai puţin de natură teologică, decât de natură personală (certuri cu chiriarhii) sau de natură socială (originea socială ţărănească sau muncitorească a unor preoţi greco-catolici).” [În continuare se citează aceste localități.]

► „Dintre preoţii greco-catolici care s-au declarat de acord cu mai multă sau mai puţină sinceritate pot fi semnalaţi următorii: [urmează o listă cu 18 nume].”

► „Preoţii greco-catolici ostili unirii sunt foarte numeroşi şi sunt menţionaţi mai jos numai cei mai importanţi şi care agită masele pe faţă: [urmează o listă cu 77 de nume].”

► „Cu toate că indiferenţa unor preoţi greco-catolici faţă de problema revenirii la Biserica Ortodoxă este jucată şi nu reală, pot fi socotiţi indiferenţi, şi deci influenţabili următorii: [urmează o listă cu 47 de preoţi].”

- Propunerile Ministerelor Cultelor și de Interne

Situația fiind alarmantă din lipsă de sprijin pentru „operațiunea” care urma să fie declanșată, cele două ministere au făcut o serie de propuneri practice pentru punerea în aplicare a „instrucțiunilor” din cele 3 etape ale planului Ministerului Cultelor. În textul propunerilor se remarcă multe falsificări și manipulări. Iată un extras semnificativ:

„► […] În delegaţia dată s-ar arăta că la Cluj urmează să se discute[6]invitaţia la revenire. […]

► După această lucrare, delegaţii judeţeni se vor întruni a doua zi chiar la Cluj, pentru consfătuire. Aici ei vor discuta scurt şi vor semna apoi o declaraţie de unire (revenire). Actul va fi însă din vreme şi bine studiat pentru a nu lăsa loc nici la discuţii multe, şi nici la interpretări.

► Actul următor va fi predarea documentului revenirii la ortodoxie către Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române.

Suntem de părere că şi acest lucru să se facă fără a lăsa timp mult la mijloc.

În vederea acestui lucru, poate că ar fi necesar ca să se convoace cel puţin sinodul permanent al Bisericii Ortodoxe Române, adică Patriarhul şi mitropoliţii. Ei ar primi în mod solemn pe reprezentanții [sic] Bisericii Greco-Catolice reveniți la ortodoxie, după care vor face, la o biserică din Bucureşti, şi o slujbă religioasă.

► Ultimul act al revenirii la ortodoxie ar fi realizarea ei pe teren.

Trebuie să fim şi aici foarte vigilenţi pentru că o instigaţie a unui preot sau a unui intelectual priceput la astfel de lucru poate nu numai să determine o rezistenţă, dar să dea şi naştere la o răzvrătire. Toată grija se va pune în a mobiliza pe cei favorabili şi a izola şi neutraliza pe adversari. Nicio provocare, niciun act care să irite.

► Realizarea pe teren a unirii ar consta apoi din următoarele:

Alcătuirea unei chemări către popor, care se va citi în biserici, în prima duminică, de către toţi preoţii uniţi.

Chemarea se va publica apoi şi în ziare şi se va citi la radio.

Cuvântări în care să se arate însemnătatea naţională a unificării cultului greco-catolic cu cel ortodox.

Semnarea unui proces verbal de revenire la ortodoxie în triplu exemplar. Un exemplar se va păstra la parohie, iar două se vor depune la protopopiatul ortodox respectiv.

În orice caz trebuie să semneze şi preotul alături.

Semnarea procesului verbal de ¾ din credincioşii greco-catolici atrage şi trecerea întregii averi la ortodoxie (art. 37 din lege).

În încheiere, ţinem să propunem încă odată cea mai mare vigilenţă în tot timpul acestor lucrări. Toată acţiunea trebuie să fie pusă la punct cu măsuri şi formulare din vreme studiate şi restrânsă la minim de timp. Presa trebuie să secondeze la timp, de aproape, orice acţiune, iar autorităţile, cu consemnul vegherii atente, să fie la datorie.”

c) A doua ședință a Comisiei CC al PMR (13.09.1948)

În fața lipsei de sprijin pentru „unificare”, constatată în raportul care-i fusese predat din partea ministerelor Cultelor și al Internelor (vezi mai sus), Comisia CC al PMR a luat decizia de a acționa încă de la început cu violență, decizie vizibilă în toate mărturiile preoților abordați pentru a semna delegații în vederea „consfătuirii” de la Cluj.

Probabil că se intrase și în criză de timp, avându-se în vedere că termenul pentru „lichidarea” Bisericii era deja fixat: 1 decembrie 1948.

Pentru o asemenea decizie au trebuit să se implice cei mai „influenți” membri ai Biroului Politic al CC al PMR, după cum se poate vedea în paragraful introductiv al raportului:

„Raport asupra şedinţei din 13 Sept. 1948 la Ministerul Cultelor

Duminică 12 septembrie, comisiunea formată din: Stanciu Stoian, Ministrul Cultelor, tov. Olteanu din partea C[omitetului] C[entral], Dir[ecţia] Organizatorică şi tov. Ministru Jianu [MAI] şi Mihalache [Ministerul Informațiilor], din însărcinarea tov. Chişinevschi, a informat pe tov. [Vasile] Luca asupra pregătirii planului acţiunii de reîntoarcere a uniţilor din Ardeal la ortodoxie. În urma îndrumărilor date de tov. Luca, s-a alcătuit următorul plan:

Pe lângă Comisiune va activa operativ un colectiv central, care are responsabil pe Dr. [Petru] Manu - Secretar General la Ministerul Cultelor. Colectivul este format din tov[arăşii]:

1. Mărgineanu Virgil, deputat de Târnava Mare, pentru Eparhia Blaj.
2. Dr. Stoica Ion, deputat de Cluj, responsabil pentru Eparhia Cluj.
3. Mreneş N., deputat de Năsăud, responsabil pentru Eparhia Oradea.
4. Roman Aurel, deputat de Maramureş, pentru Eparhia Maramureş.
5. Horga Pavel, deputat de Bihor, responsabil pentru Banat.”

După cum se vede, Comisia CC al PMR a confirmat pentru „colectivul central” cinci dintre împuterniciții eparhiali stabiliți inițial în planul Ministerului Cultelor.

Este interesant de observat că deciziile luate în această ședință s-au referit exclusiv la Etapa I a „asaltului”. Ședința a avut deci rolul de a declanșa „asaltul” pe teren. În rest, pentru Etapa a II-a și Etapa a III-a lucrurile trebuiau să meargă „de la sine”, așa cum fuseseră prevăzute în planul Ministerului Cultelor. Comisia CC a PMR a intervenit doar la 15.10.1948, în fața unei așa-numite „contraofensive catolice”.

- Calendarul acțiunilor din Etapa I a „asaltului” 

După stabilirea „colectivului central”, Comisia CC al PMR a fixat un calendar pe zile al acțiunilor de îndeplinit în Etapa I. Fiind vorba de un adevărat plan de operațiuni, care a și fost executat pe teren, îl redăm în întregime:

„I. Luni 13 Septembrie 1948, şedinţă cu colectivul central pentru a le da sarcini şi a porni pe teren.

S-a hotărât chemarea de către Minister a episcopului Aftenie, care plecase la Blaj.

Se vor face intervenţii la Ministerul Afacerilor Externe pentru rechemarea lui Ohara [sic!], reprezentantul papal.

II. Între 14-23 Sept. 1948 se vor forma colective pe judeţe [comitetele de inițiativă județene] care vor conduce operativ acţiunea.

Răscolirea terenului pentru a găsi preotul catolic-unit ce va fi delegat la consfătuirea din Cluj.

Se va completa dosarul cu informaţii complementare [«compromițătoare»] în legătură cu acţiunea.

Se vor redacta teze pentru prelucrat în masă, de asemenea publicaţii şi alt material propagandistic.

III. Joi 16 Sept. se va publica pensionarea episcopilor catolici-uniţi şi punerea în vedere acestora că nu mai pot funcţiona sub nici o formă. Se vor lua măsuri pentru a nu se putea deplasa. Vor fi anunţate toate autorităţile.

IV. Vineri sau sâmbătă 17-18 Sept. va fi chemat episcopul Hossu de către Minister şi pus în faţa a două alternative. Trecutul reacţionar şi imoral [sic] şi, al doilea, i se va pune problema revenirii.

V. La 24 septembrie, şedinţă cu colectivul central (responsabilii de eparhii), pentru cunoaşterea situaţiei din timpul perioadei de pregătire.

După această şedinţă se va completa şi revizui planul venind cu amănunte în ceea ce priveşte rolul maselor, corpul preoţilor, după cum şi organizarea propagandei în această acţiune.

VI. Între 26-27 septembrie, luni şi marţi, dacă se poate chiar într-o singură zi, se va face strângerea de semnături pentru delegarea unui preot pe judeţ, care va lua parte la consfătuirea de la Cluj, ţinută pentru hotărârea revenirii greco-catolicilor la ortodoxie.

VII. Consfătuirea va avea loc Joi 30 Sept[7]. Se va semna de către toţi delegaţii o proclamaţie de revenire. Se va desemna şi delegaţia ce va preda actul revenirii către Patriarhie.

VIII. Paralel cu aceasta, se vor duce acţiuni de lămurire în masă, folosind actul şi alte materiale. Duminică 3 octombrie se va face primirea solemnă a delegaţiei de către Patriarhie. Cu această ocazie se va face o slujbă la una din bisericile capitalei.

IX. După 3 octombrie, intrarea în acțiune a Bisericii Ortodoxe.

Din timp se va face un plan pentru o solemnitate la Cluj sau Blaj, sau în ambele. În aceste acţiuni un rol important îl vor juca episcopii [Nicolae] Bălan [din Sibiu] şi [Nicolae] Colan [din Cluj], împreună cu căpeteniile unite ce au revenit [sic].

X. Trecerea la efectuarea revenirii greco-catolicilor la ortodoxie jos, în masă.

Acesta este planul elaborat şi asupra căruia au fost de acord toţi tov[arăşii].”

Observații

► La punctul II, formularea „răscolirea terenului” arată îngrijorarea autorităților, conștiente că nu vor găsi ușor „delegați” pentru Cluj.

► Punctul III s-a materializat prin două decrete (nr. 243 și 1596 din 17.09.1948) care au dus la „revocarea” episcopilor ce „nu mai aveau dieceze”.

► Punctul IV s-a materializat prin chemarea episcopului Iuliu Hossu la București în zilele de 20, 21 și 22 septembrie 1948, unde i s-a cerut, chiar cu amenințări voalate, să treacă de partea acțiunii guvernului.

► La punctul VI se poate observa că strângerea semnăturilor de delegare nu a mai fost făcută în zilele de 26, 27 și 28 septembrie, așa cum se prevăzuse în planul Ministerului Cultelor, ci în noaptea de 26/27 septembrie, când preoții, treziți din somn, fie semnau, fie erau duși direct în carcerele Securității. Există nenumărate mărturii cu privire la acea noapte (vezi mai jos mărturia protopopului Traian Belașcu).

- Mărturia părintelui Iuliu Rațiu 

Pentru a vedea cum s-a încercat găsirea preoților necesari acțiunii de strângere a semnăturilor – acțiune ce făcea parte din punctul II al „calendarului” – prezentăm în continuare un extras din memoriile părintelui Iuliu Rațiu, pe atunci vicar foraneu de Timișoara. Părintele descrie dialogul „suprarealist” avut cu „deputatul de Bihor” Pavel Horga, la 22.09.1948, adică  tocmai cu împuternicitul pentru eparhia de Lugoj (vezi mai sus):

„A mai îndrugat domnul «Pavel de Bihor» şi alte fleacuri, pe care nu le mai ţin minte, dar întrebându-l eu, de ce vine la mine şi nu la unul din episcopi sau, şi mai bine, la colegiul episcopilor cu problema aceasta, a mărturisit că episcopii nu se bucură de încrederea guvernului în privinţa aceasta şi că este mai ducător la scop ca acţiunea să pornească de jos, de la poporul care doreşte această împreunare bisericească a celor două confesiuni româneşti, iar episcopii să fie puşi în faţa unui fapt împlinit. […]

- Care ar fi, după Dv., rolul meu în campania aceasta? îl întrebai eu, tocmai ca să-mi pot da seama de procedura ce vor să urmeze în realizarea acestei ţinte josnice şi infame.

- Dv. ar urma să vă puneţi în fruntea acţiunii şi să-i determinaţi pe preoţi şi pe credincioşi să părăsească legăturile cu Vaticanul şi să intre în sânul Bisericii Ortodoxe.

- Cum adică? mă dumiresc eu. Este vorba, ca tot clerul şi tot poporul greco-catolic să zică: „Adio!” credinţei şi Bisericii sale şi să se dea buluc şi plocon în B.O.R., fără nici o condiţie, fără nici o discuţie prealabilă, fără tratative, şi fără parlamentări bilaterale?

- Da, răspunde deputatul, în cazul preconizat de guvern şi de partid, nu este vorba de dus tratative, ci toţi uniţii să se facă ortodocşi.

Am înţeles bine şi nici deputatul nu a făcut secret din forul care l-a trimis la mine: partidul şi guvernul.

Încă tot nu l-am dat afară, ci m-am stăpânit, păstrându-mi în mod aparent calmul şi-l mai întrebai ca să mai aflu câte ceva, pe un ton de „afacerist”:

Şi ce aş primi eu dacă aş fi aplicat a face treaba aceasta?

Orice aţi vrea şi oricât aţi dori: și bani – argumentum auri – și demnităţi împreunate cu servicii înalte. Meritul dv. ar fi nespus de mare, iar guvernul ar şti şi ar vrea să-l răsplătească, zise el.”

3. „Asaltul” împotriva Bisericii Române Unite

a) Etapa I (26/27.09.1948-3.10.1948)

După a doua ședință a Comisiei CC al PMR (din 13.09.1948), s-a intrat în linie dreaptă în „asalt”.

- Constituirea „comitetelor de inițiativă județene”

În Arhiva CNSAS există un asemenea exemplu în cadrul unui raport al Serviciului județean de Securitate Satu Mare. Se poate vedea că ofițerul de Securitate a folosit expresia „comisie de acțiune” în loc de „comitet de inițiativă”. Trebuie să recunoaștem că era și greu să se memoreze asemenea denumiri fictive.

„În cursul nopții din 26 spre 27 septembrie 1948, a fost constituită, de către tov. ROMAN AUREL, delegatul CC al Frontului Plugarilor, venit din București, Comisia de acțiune pentru unificarea Bisericilor Greco-Catolice și Ortodoxe pe județul Satu Mare. […]. Am luat măsuri de filare. […] Avem a Vă raporta, totodată, că materialul compromițător în contra preoților greco-catolici, care este prelucrat cu succes de această comisie, a fost furnizat de acest Serviciu de Securitate și predat prin tov. ROMAN AUREL.”

- Culegerea semnăturilor de delegare pentru „consfătuirea” de la Cluj; mărturia protopopului Traian Belașcu

În Arhivele Vaticanului există o mărturie edificatoare cu privire la desfășurarea Etapei I a „asaltului”, și anume mărturia părintelui protopop Traian Belașcu, care i-a destăinuit episcopului Vasile Aftenie, la 4.10.1948, cele trăite de el și de alți preoți în ziua de 27.09.1948. PS Aftenie a redat apoi această mărturie, sub jurământ, Nunțiului Apostolic. Mărturia a fost stenografiată și verificată de episcop. Iată câteva extrase din raportul episcopului Aftenie:

„Belașcu a povestit atunci momentul sosirii poliției la casa lui:

«Acum o săptămână, în 27 septembrie, la cinci dimineața, agenți ai poliției au venit acasă la mine și au spus:

- Părinte, Dumneavoastră trebuie să veniți cu noi.

Soția mea a venit la ușă și, văzând poliția, a leșinat și a căzut jos. […]»

L-au dus la Sibiu, la sediul Siguranței Publice [Securității] și a fost prezentat Șefului Poliției, un anume [Gheorghe] Crăciun, greco-catolic. Acesta, referindu-se la detenția părintelui Belașcu de anul trecut, i-a spus:

- Văd că v-ați reîntors! Dar de data aceasta e vorba de altceva. Dumneavoastră trebuie să alegeți: sau semnați această hârtie în favoarea unirii cu Biserica Ortodoxă sau muriți.

Belașcu a refuzat zicând:

- Eu am fost bine pregătit. Nu pot face aceasta. Chiar în aceste zile, Episcopul a fost în parohia mea și eu l-am primit cu mare alai și cu mărturisire de credință.

P. Belașcu a rămas în dezacord cu șeful poliției timp de vreo trei ore, apoi acesta i-a spus:

- Părinte, Dumneavoastră puteți ieși, dar după prânz trebuie să reveniți să-mi dați răspunsul; gândiți-vă bine și apoi ne răspundeți limpede, da sau nu.

După prânz, P. Belașcu s-a întors și Crăciun l-a întrebat:

- Acum, ce gândiți? Trebuie să semnați această hârtie sau să fiți aruncat în închisoare imediat, și Dumneavoastră știți bine ce urmează după… (după cum s-a spus mai sus, Belașcu experimentase viața de închisoare).

P. Belașcu încă ezita, și Crăciun, văzând aceasta, a trimis să-l aducă în fața lui pe un alt preot deținut în acea închisoare, P. Corneliu Oros. Acesta era protopopul adjunct și administratorul protopopiatului părintelui Belașcu; […] L-am întrebat pe P. Belașcu dacă acest P. Oros era același [cu preotul] care mă însoțise zi și noapte, timp de zece zile, în timpul recentelor mele vizite canonice, și mi-a răspuns că da.

Apoi, continuându-și povestirea, a spus: «P. Oros a fost, așadar, introdus în cameră, tremurând de frig și pe jumătate mort. Era în cămașă, fiind luat de poliție în timp ce lucra la câmp. Mi-a spus imediat: ‘Dați-mi un pahar cu apă și o haină. Sunt înghețat’.»

P. Belașcu avea impresia că P. Oros înnebunise. Și-a scos haina și i-a pus-o pe umerii părintelui Oros. Între timp, a fost introdus un alt preot arestat, Victor Aron, protopop de Sibiu. Văzându-l pe P. Oros, P. Belașcu a spus: «Nu era altă cale să ne salvăm: trebuia să semnăm».

Și toți trei, plângând, au semnat.

După aceasta, Șeful Poliției i-a dat P. Belașcu însărcinarea de a vizita toate parohiile din Sibiu pentru a-i invita pe toți preoții greco-catolici să semneze hârtia de trecere la Biserica Ortodoxă, făcând să se înțeleagă că unirea cu ortodocșii oricum s-ar fi făcut. A vizitat toate parohiile și, cu excepția a doi sau trei preoți, cu toții au semnat.”

- „Consfătuirea” de la Cluj și primirea la Patriarhie

Nu insistăm aici asupra desfășurării „consfătuirii” de la Cluj sau asupra primirii celor 36 de preoți „delegați” la Patriarhie. Menționăm doar că toate eparhiile au emis în zilele imediat următoare decrete de excomunicare a preoților care au participat la „consfătuirea”[8] de la Cluj. Prin aceasta, episcopii au înfruntat în modul cel mai direct persecutorul, cu urmările ce nu s-au lăsat așteptate.

b) Etapa a II-a (3-21.10.1948)

- Constituirea „comitetelor de inițiativă” de plasă și comunale

„Comitetele de inițiativă” județene, constituite în timpul Etapei I, au început să acționeze, așa cum se cerea în planul pentru Etapa a II-a a  Ministerului Cultelor, și anume: „Întărirea comitetelor județene și parohiale și intrarea lor în acțiune. Supravegherea activității lor, în mod atent, în orice moment.”

În acest sens, în articolul „«Lichidarea» stalinistă a Bisericii Române Unite” este prezentat un larg extras din procesul-verbal de constituire a unui „comitet de inițiativă” de plasă (Marghita), „în baza delegației primite din partea Comitetului Greco-Catolic de inițiativă [județean Bihor]”. La rândul său, acest comitet urma să constituie „comitetele de inițiativă” comunale. Asta, deoarece până în duminica de 10.10.1948 „comitetele de inițiativă” comunale  urmau să intre în sate pentru a face „trecerea” populației greco-catolice la ortodoxie.

- Exemplu de constituire a unui „comitet de inițiativă” (parohial) în localitatea Andrid

Iată un fragment dintr-un proces-verbal în care se vede atât momentul constituirii, cât și modul de lucru al unui asemenea „comitet de inițiativă/de lămurire parohial”. Fiind vorba de prima încercare de „trecere” la ortodoxie, cea din duminica de 10.10.1948, „lămurirea” nu s-a desfășurat cu violență fizică, ci cu presiuni morale.

Redactorul procesului-verbal era un om cu carte, probabil un învățător. Se poate constata că stilul fin ironic al textului este o ultimă formă de protest a acestui angajat bugetar în fața siluirii conștiințelor la care a fost obligat să participe.

„Proces-verbal

Luat azi, 10 oct. 1948.

În legătură cu apelul Bisericii Ortodoxe Române îndreptat Bisericii surori Greco-Catolice Române pentru unificarea celor două Biserici şi în urma actului săvârşit la Cluj, în 1 oct. 1948, a luat fiinţă la 7 oct. 1948 şi în comuna Andrid [plasa Carei, jud. Sălaj] un comitet de lămurire a populaţiei locale, compus din persoanele mai jos semnate. De a doua zi, acest comitet a intrat în activitate. În ziua de 9 oct. 1948, comitetul, în plină activitate, a primit pe tov. Răducănescu Alexandru, delegatul plasei, deplasat aici pentru aceeaşi muncă de lămurire a populaţiei greco-catolice, în cadrul adunării populare de a doua zi, 10 oct. 1948.

După o consfătuire avută în seara zilei de 9 oct. 1948, tov. delegat, împreună cu comitetul local de lămurire, s-a deplasat la locuinţa părintelui greco-catolic local, Gheorghe Roşianu, unde comitetul a fost întâmpinat de soţia preotului, care, întrebată fiind dacă părintele este acasă, a răspuns că, din cauză neprevăzută şi boală gravă în familia părintelui, acesta a plecat la Sanislău cu una oră înainte.

În urma acestui fapt, comitetul, împreună cu delegatul plasei, s-a reîntors la primăria comunei, hotărând aici ca a doua zi de dimineaţă, în 10 octombrie, comitetul să se întrunească din nou la primărie şi, in corpore, să se deplaseze din nou la locuinţa preotului, anunţaţi fiind de soţia acestuia că în jurul orelor opt ea presupune că părintele s-ar întoarce pentru oficierea serviciului divin.

A doua zi, duminică, comitetul, de îndată ce a aflat de sosirea părintelui în localitate, s-a deplasat la locuinţa acestuia, unde a fost primit împreună cu tov. Răducănescu Alexandru şi Semer Ioan de la Securitatea Valea lui Mihai, în locuinţa părintelui.

După prezentările de rigoare, s-a adus la cunoştinţa acestuia, prin învăţătorul director Ardeleanu Vasile, scopul vizitei, arătându-se actul săvârşit la Cluj în 1 oct. 1948 pentru unificarea Bisericilor românești Greco-Catolice cu cea Ortodoxă. Tot atunci, prin tovarăşul învăţător Ardeleanu, i-au cerut să aprecieze actul săvârşit la Cluj şi să adere şi d-sa la această unificare, prin semnarea unei declaraţii care i s-a prezentat în acest scop. […]

În urma acestor apeluri, părintele Roşianu Gheorghe a spus următoarele: până la primirea unor dispoziţii oficiale, prevăzute cu sigiliul șefului Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, D-sa nu poate adera la această unificare, menţionând că nu ar fi contra unei unificări ieşite dintr-un sinod comun al şefilor de eparhii ortodoxă română şi greco-catolică română […]. În urma acestor stări de lucruri, părintele a mai cerut legitimarea tov. Răducănescu de la Valea lui Mihai, care s-a legitimat prin viu grai că este delegatul plasei şi este un credincios al târguşorului Valea lui Mihai şi funcţionar în acea localitate. 

În urma acestora, părintele, împreună cu întreg comitetul de lămurire local, împreună şi cu tov. Răducănescu Alexandru, delegatul plasei şi tov. Semer Ioan de la Securitatea Valea lui Mihai, au intrat în biserică, unde părintele Gheorghe Roşianu a oficiat serviciul divin.

În cadrul acestui serviciu divin, părintele Gheorghe Roşianu a ţinut o predică, vorbind despre credinţă şi apărarea ei.

Din cuprinsul acestei predici a reieşit pregătirea dumisale specială şi s-a mai constatat pregătirea, şi prin acest mijloc, a credincioşilor de a nu adera la unificarea celor două biserici.

La un moment dat, credincioşii din biserică, în sufletul cărora şi-a avut ecoul predica părintelui, emoţionaţi, au început a ofta şi lăcrima în hohote de plâns întreg auditoriul din biserică, la cuvintele preotului: „Să nu ne lepădăm de credinţă […]”. La sfârşit, i-a rugat pe bunii credincioşi ca, după terminarea sfintei slujbe, să rămână în curtea sfintei Biserici, unde câţiva din Valea lui Mihai le vor vorbi ceva despre unirea celor două biserici […]. 

Îndată după ieşirea din biserică, credincioşii au staţionat în faţa bisericii, iar copilaşii s-au adunat în chiar curtea bisericii, la partea însorită. Invitată şi populația pe acel platouaş, a persistat în tăcere, în stradă.

Comitetul, împreună cu delegaţii oficiali, s-a apropiat de populaţia majoră, ce staţiona pe acel loc, în număr de cca 100 capi de familie, plus majoritatea tineretului sătesc, unde au început cuvântările de lămurire a unificării bisericilor româneşti. […] 

Tov. pretor al plasei Andrid, V. Sofian, a insistat asupra caracterului acestei adunări, care nu poate fi decât paşnic, că biserica din localitate nu este prejudiciată cu nimic şi că va rămâne şi pe mai departe deschisă, să nu se dea ascultare vorbelor din umbră. […] 

Cel din urmă a vorbit tov. Răducănescu, delegatul plasei Valea lui Mihai. Dânsul […] a subliniat faptul că unificarea celor două biserici româneşti, cu nimic nu va stingheri populaţia română, fostă până aci greco-catolică, de a se ruga şi în viitor în biserica lor, în limba lor, şi aceluiaşi Dumnezeu la care toţi ne închinăm. Deosebirea este doar în supuşenie şi credinţă faţă de biserica strămoşească română ortodoxă, ascultând în viitor nu de ordinele Papei, ci de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române de la Bucureşti. Ca încheiere, mai avem de adăugat că, la apelul lansat de comitetul local de lămurire şi de delegatul plasei, în urma cuvântărilor ascultate, populaţia întreagă s-a îndepărtat de la locul adunării, din curtea bisericii şi din stradă, fără a pronunţa nici un cuvânt ostil, îndepărtându-se fără a-şi manifesta verbal sau prin semnături adeziunea pentru unificare.

Noi, comitetul subscris mai jos, am mai aşteptat câteva minute, după care ne-am retras în localul primăriei.

Menţionăm că atât în Biserică, cât şi în timpul cuvântărilor din cadrul adunării populare generale, întâmplător am fost asistaţi în biserică de şeful de post, plutonierul Ungureanu C. şi jandarmul Cocescu Alexandru de la postul de jandarmi Andrid, care, în calitate de credincioşi, au luat parte la serviciul divin şi, întâmplător, la toate cuvântările ţinute, de asemenea luând parte şi tov. Semer Ioan, de la Securitatea Valea lui Mihai, cu alte misiuni în regiune, care, fără să vrea, au verificat şi activitatea comitetului local pentru lămurirea populaţiei în cauza unificării bisericilor româneşti. […]

Rezultatele […] se dovedesc infructuoase, din cauza instigaţiilor făcute de preot de pe amvon, menţionând că preotul nu a luat parte la adunare. […] De pe amvon, părintele a menţionat că mai bine îşi jertfeşte tot avutul, chiar şi viaţa, decât să se lepede de credinţă şi se va supune şefilor săi ierarhici legali, în frunte cu Papa de la Roma […].

A mai continuat apoi că cu credinţa nu te poţi juca ca şi cu politica. […] Căci credinţa trebuie mărturisită atât în faţa oamenilor cât şi în faţa lui Dumnezeu. Acela care semnează de frică să nu piardă o bucată de pâine sau o funcţie este un laş.

În consecinţă, toate cuvintele preotului au fost contra acestei frumoase şi mari acţiuni. […]”

Urmează semnăturile autografe ale delegaţilor şi ai comitetului local de lămurire. Membrii comitetului erau bugetari, care şi-ar fi pierdut serviciul dacă ar fi refuzat să colaboreze. Menționăm doar funcţiile lor: delegat al plasei Valea lui Mihai; pretor; învăţător-director; primar; notar; cenzor statistic; agronom; învăţătoare; agent agricol; moaşă; dactilografă; un membru al Frontului Plugarilor.

- Dispoziția I a Ministerului Cultelor (6.10.1948):

Chiar în zilele dinaintea datei de 10.10.1948, ziua „trecerii” poporului la ortodoxie după slujba de duminică, Ministerul Cultelor a emis o primă dispoziție, care urma să „faciliteze” din mers desfășurarea acestei „treceri”. Reamintim că această dispoziție fusese prevăzută în planul Ministerului Cultelor pentru Etapa I astfel:

„Se va citi și se va explica preoților Comunicatul Ministerului Cultelor, referitor la justa interpretare a articolelor 38 și 39 din legea Cultelor privind trecerile de la un cult la altul”.

Pentru înțelegerea semnificației acestei dispoziții, dar și a altor dispoziții  care au urmat, trebuie amintit că legea Cultelor prevedea:

„Art. 38. Declarația de părăsire a unui cult se comunică părții componente locale a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală.

Art. 39. Niciun cult nu va putea înscrie noi adepți, decât dacă cel ce solicită acest lucru face dovada că a anunțat de părăsirea cultului, cultul căruia i-a aparținut. […]”.

În legătură cu aceste două articole din Lege, dispoziția I a Ministerului Cultelor anunța, printre altele:

„Declarația de părăsire a unui cult se poate face, și individual, și în grup de mai multe persoane deodată. Când declaraţia este făcută în grup, ea va fi semnată de fiecare declarant. […] În caz când comunitatea locală a cultului părăsit a încetat de a mai exista, în fapt, primăriile locale vor înainta declarațiile de părăsire a cultului, prin prefecturile respective, Ministerului Cultelor, spre cele legale.”

După cum se vede, „noutăţile” aduse de Dispoziția I, faţă de art. 37 şi 38 din Legea Cultelor sunt următoarele:

► Apare noţiunea de părăsire a unui cult în grup.

► Dovada de părăsire eliberată de primărie se poate face colectiv, cu listă de nume (deci se uşurează falsificările).

► Iată că Ministerul Cultelor lansa, încă de la începutul Etapei a II-a a „asaltului”, ideea că un anumit cult ar putea înceta să mai existe, iar acest cult nu putea fi, în cazul de față, decât cel greco-catolic (se pregătea „lichidarea” Bisericii Unite).

► Într-un asemenea caz, primăria urma să înainteze declaraţiile de părăsire către Ministerul Cultelor (obligativitate inexistentă în lege – trebuia, așadar, „documentată” la nivel central „dispariţia” greco-catolicilor).

- Ordinul Comisiei CC al PMR de la 15.10.1948

În fața refuzului parohiilor greco-catolice de „a trece” la ortodoxie, care s-a manifestat chiar și prin revolte în unele localități, și ca pregătire pentru a doua duminică de strângere a semnăturilor (17.10.1948), la nivelul Comisiei CC al PMR s-a dat, la 15.10.1948, un ordin care încălca grav chiar și legile atunci în vigoare, și arunca explicit în violență întregul proces al „trecerilor”.

În primele pagini ale documentului, al cărui titlu era, ca de-obicei, neutru: „Situația trecerii la ortodoxie a greco-catolicilor din Ardeal”, se prezintă un tabel cu situația „trecerilor” de până la acea dată. În partea a doua a documentului apar ordinele pe care le vom prezenta în continuare:

 „În județele: Mureș, Cluj, Năsăud, Someș și Severin, operațiunea merge mai greu. În județele din jurul Clujului influența lui Hossu este foarte mare și greutățile sunt mari. În aceste județe, nici Partidul nu a dat suficientă importanță acestei probleme, lăsând-o mai mult în sarcina comitetului special constituit. Responsabilul trimis de noi, Dr. Stoica Ion, deputat de Cluj, a dat dovadă de slăbiciune, în aceste judeţe trimiţându-se întăriri din altă parte. […]

Contraofensiva catolicilor

[…] Pe teren, [episcopii] au trimis toate forţele lor, pentru a face presiuni asupra preoţilor să nu treacă la ortodoxism, ameninţându-i cu anatemizarea (afurisenie).

În această acţiune au fost trimişi toţi canonicii şi preoţii de pe lângă episcopii.

La cei care au trecut, spun că pentru a scăpa de anatemizare şi efectul ei, mai au 30 de zile de gândire pentru a-şi retrage semnăturile date pentru unire.

Aceşti preoţi şi alţii care sunt împotrivă au început să adune iscălituri de la preoţi şi credincioşi pe declaraţii că cu orice sacrificiu nu vor părăsi catolicismul.

O serie de preoţi au ţinut cuvântări în biserici contra acţiunii de trecere la ortodoxie, atacând făţiş regimul de democraţie populară, iar după ce au terminat slujba au fugit din comună, lăsând impresia că o sa fie arestaţi şi persecutaţi de către organele aparatului de stat pentru aceste atitudini ale lor.

Cei mai periculoşi dintre greco-catolici sunt fostul Episcop Suciu la Blaj şi vicarul Raţiu din Lugoj. […]

S-au luat următoarele măsuri:

[…] Ministerul Cultelor va da o decizie prin care să interzică ca preoții catolici care nu au trecut la ortodoxie să mai facă liturghie în bisericile din satele unde credincioșii au trecut la ortodoxie.

Ministerul de Interne va supraveghea și trimite la urmă [expresie codificată pentru „va aresta”] pe toți preoții care se vor deplasa în alte sate, ieșind din reședința lor, împiedicând astfel propagandiștii catolici să treacă din sat în sat.

Pentru a scoate pe preoţii catolici, trecuţi la ortodoxie, de sub presiunea morală a anatemizării (afuriseniei), Patriarhul Iustinian va da o dezlegare de orice jurământ făcut de către preoţi faţă de episcopii uniţi, precum şi dezlegare de anatemizarea făcută de către aceşti episcopi.

S-au luat măsuri prin Ministerul Informaţiilor să se dea mai multă atenţie popularizării în ziarele independente, precum şi prin cele din provincie, unde se vor face o serie de reportaje luate de jos, din comune.

Operațiunea de trecere pe teren continuă până în data de 21 octombrie 1948, până la care dată noi sperăm să fie trecuți majoritatea, urmând ca după aceasta să fie lichidate și ultimele comune care au mai rămas.”

Observații

Semnalăm faptul că ordinul de mai sus privitor la arestarea preoților care se deplasează dintr-o comună într-alta este cu totul ilegal.

Semnalăm, de asemenea, exprimarea nevoalată: „lichidarea comunelor” care nu au „trecut” la ortodoxie. Este cel mai evident ordin abuziv rămas în documente.

„Măsurile” luate la 15.10.1948, deci chiar în timpul Etapei a II-a a „asaltului”, de către Comisia CC al PMR au fost materializate pe teren prin două noi dispoziții ale Ministerului Cultelor (Dispoziția a II-a și a III-a) și două ordine circulare ale Securității, care au blocat practic rezistența greco-catolică din acele zile.

Iată conținutul acestor documente:

- Primul ordin circular al Securității (14.10.1948)

„DIRECȚIUNEA GENERALĂ A SECURITĂȚII POPORULUI

Nr. 132/51.971                                                               - Radiogramă -

DIRECȚIUNILOR REGIONALE DE SECURITATE DIN ȚARĂ

Luați măsurile necesare pentru ca, în conformitate cu prevederile Legii Cultelor și cu dispozițiunile Ministerului Cultelor, niciun preot să nu poată sluji la altă biserică decât aceea ce i-a fost atribuită de M. C. În consecință, înlocuirile de preoți în bisericile greco-catolice cu preoți fără parohie, teologi și canonici din centrele episcopale trebuie să înceteze.

Preoții care circulă fără rost dintr-o comună într-alta, părăsind fără motive temeinice localitatea lor de reședință, să fie trimiși la urmă [cuvânt codificat pentru arestare] de către organele jandarmerești, în modul cel mai discret.”

Consecința acestui ordin circular era aceea că Biserica nu mai putea avea niciun fel de canale de comunicare.

- Dispoziția a II-a a Ministerului Cultelor (15.10.1948)

„Noi, Ministrul Cultelor […]

Având în vedere că, pentru înfiinţări de parohii, majoritatea cultelor ţin seama de numărul capilor de familie; […]

Decidem:

Art. 1. În toate cazurile de treceri de la un cult la altul, când aceste treceri se produc în grupe [sic], pentru stabilirea proporționalității între credincioșii trecuți și cei rămași, se va ține seama numai de numărul capilor de familie.”

Se încălca astfel dreptul soției, al bunicilor, al fiilor de a avea o opinie independentă.

- Dispoziția a III-a a Ministerului Cultelor (16.10.1948)

„Ministerul Cultelor                                                                    39.387/948

Direcţia I

Telegramă fulger [16.10.1948]

[Circulară]

1. Sfintei Arhiepiscopii Ortodoxe Române a Sibiului
2. Sfintei Arhiepiscopii Ortodoxe Române a Timişoarei
3. Sfintei Arhiepiscopii Ortodoxe Române a Caransebeşului
4. Sfintei Arhiepiscopii Ortodoxe Române a Aradului
5. Sfintei Arhiepiscopii Ortodoxe Române a Clujului
6. Sfintei Arhiepiscopii Ortodoxe Române a Oradiei
7. Sfintei Arhiepiscopii Ortodoxe Române a Sucevei şi Maramureşului - Sighet[9]

Binevoiţi a pune în vedere tuturor parohiilor ortodoxe sau revenite la ortodoxie că, în conformitate cu dispoziţiunile […], niciun preot a cărui biserică este atribuită, conform legii, cultului la care au trecut credincioşii săi, nu mai poate sluji în această biserică. De asemenea, niciun preot nu poate funcţiona sau servi credincioşii din alte parohii decât dacă posedă actul de numire a chiriarhului său şi recunoaşterea de către Ministerul Cultelor.”

- Al doilea ordin circular al Securității (16.10.1948) 

„DIRECȚIUNEA GENERALĂ A SECURITĂȚII POPORULUI

Nr. 132/51172-S[ecret]                                      - Radiogramă -

DIRECȚIUNILOR REGIONALE DE SECURITATE DIN ȚARĂ

„Luați măsuri pentru întocmirea unor dosare complete [pentru a putea fi trimise în justiție] împotriva preoților care, pretextând antiunificarea, duc agitație împotriva regimului. Dosarele vor fi înaintate Direcțiunii Generale [a Securității Poporului] pentru a dispune.

Prezentul are caracter permanent.”

Iată cum fidelitatea față de propria Biserică era echivalată cu o acțiune contra regimului.

- Mărturia episcopului Ioan Suciu (14.10.1948)

Ordinele Comisiei CC al PMR de la 15.10.1948 au declanșat de fapt „lichidarea” comunităților greco-catolice încă din Etapa a II-a a „asaltului”, deci înainte de Etapa a III-a, care avea oricum acest obiectiv.

Mărturiile preoților adresate în scris sau direct episcopului Ioan Suciu au fost sintetizate de acesta în protestul său din 14.10.1948 adresat autorităților Statului:

„Să nu mai amintim că, până și în parohiile în care Legea prevede păstrarea bunurilor pe seama Bisericii, Preoții sunt aruncați în drum din casele parohiale, iară bisericile luate cu forța și ilegal de autoritățile locale, la porunca Prefecturii.

Mulți Preoți zac în beciurile Siguranței; alții sunt prigoniți, unii bătuți și păgubiți de puținele bunuri pe care le posedă. […]

Amenințările că se vor impune cote insuportabile, că vor fi duși în Siberia de mașinile care așteaptă în stradă, că li se vor lua pensia, pământurile, că vor fi scoși din case, sunt cele mai inocente, pe lângă amenințarea cu împușcarea pe loc și pe lângă beciurile Siguranței cu bătăile în care zac îndeosebi Preoții.”

c) Etapa a III-a (21.10.1948 - 1.12.1948)

- Arestarea episcopilor

Reamintim că arestarea episcopilor a fost prevăzută în planul Ministerului Cultelor pentru Etapa a III-a ca „măsură administrativă”, folosindu-se formularea: „Reglarea situației Episcopatului, cu administrația lui bisericească și averile”

De aceea, în chiar prima zi a acestei etape s-a dat ordinul de arestare a episcopului Ioan Suciu, printr-o rezoluție manuscrisă a ministrului de Interne aplicată pe un memoriu de protest al episcopului. Ordinul a fost pus în aplicare la 27.10.1948, ora 15.

Tot la 27.10.1948, o nouă comisie mixtă, reunind mai multe ministere, a dat ordinul de arestare a tuturor episcopilor și a „max. 40 de bandiți” [canonici și preoți cu responsabilități] care-i sprijineau pe episcopi. Ordinul a fost pus în aplicare începând cu noaptea de 28/29.10.1948.

Observație

Amintim aici că acest proces-verbal din 27.10.1948 a fost publicat pentru prima oară în anul 2004[10]. Una dintre formulările procesului-verbal este următoarea:

„Tov. Ministru Stanciu a făcut un raport asupra situaţiei, trăgând concluzia că primele două etape ale operaţiunii de unificare au reuşit […]”.

De atunci și până în 2012, când Postulatura a identificat noile arhive ale persecuției, nu s-a putut ști care au fost aceste „prime două etape” sau în ce a constat „operațiunea de unificare”.

- Ordine de falsificare a procentelor de „trecere” la ortodoxie:

Reamintim că în planul Ministerului Cultelor pentru Etapa a III-a a „asaltului” se cerea să se ajungă la acele procente de treceri, prevăzute de Legea Cultelor, care să permită luarea bisericilor (treceri de 50%, apoi de 75%, apoi de 100%). Or, poporul nevrând să treacă, obținerea procentelor s-a făcut în cele din urmă prin falsificări.

O amplă mărturie privitoare la aceste falsificări este dată de raportul protopopului Todea, care primise copiile unor documente autentice de la Pretura Reghin prin credincioasa Ana Macarie[11].

Episcopul Suciu arată, de asemenea, în mai multe memorii și scrisori de‑ale sale, că listele cu „treceri” au fost falsificate. Iată un extras dintr-un raport de-al său adresat Nunțiului Apostolic la 18.10.1948:

 „Excelență Reverendissimă,

În toiul unei furtuni de neimaginat, luptând zi şi noapte pentru a-i susţine pe preoţi şi pe credincioşi, mi-a fost imposibil să fac o dare de seamă asupra evenimentelor.[…] Situaţia reală cu greu o putem aprecia acum.

Listele pentru schimbarea cultului sunt pline de falsuri (sunt trecuţi până şi evrei, ortodocşi, reformaţi) pentru a obţine un anumit număr, pentru a putea justifica în mod legal preluarea bisericii şi a casei parohiale. […]

 E un mare haos, înşelăciune, ademeniri şi dezorientare, din imposibilitatea [în care mă aflu] de a comunica cu preoţii.”

E de menționat că scrisoarea episcopului se referea la evenimente din Etapa a II-a, dar același tip de falsificări a fost aplicat și în Etapa a III-a.

- Ordine de preluare în forță a bisericilor din comunitățile care nu au „trecut”

Reamintim că, la 15.10.1948, Comisia CC al PMR a decis „lichidarea comunelor” care nu ar fi „trecut” încă la ortodoxie până la 21.10.1948 (vezi mai sus).

Punerea în aplicare a acestei „măsuri” a Comisiei s-a făcut prin intermediul unor ordine emise de prefecturi și de preturi. O copie după un asemenea ordin, (nr. 1229/25.10.1948), transmis de pretura Reghin tuturor notarilor din comunele aparținătoare acelei preturi, a fost predat de Ana Macarie protopopului Todea. Copia respectivă a ajuns ulterior în dosarul de anchetă al Anei Macarie. Pe document se află și mențiunile manuscrise atât ale protopopului Todea, cât și ale Anei Macarie, prin care cei doi recunosc predarea și primirea documentului.

Iată textul ordinului pretorului din 25.10.1948:

„Constatăm că nu se aplică dispozițiile noastre cu privire la trecerea de la greco-catolicism la ortodoxie. Pentru curmarea acestei stări de lucruri vă invităm pentru ultima dată să procedați chiar azi, cu toată hotărârea, la luarea în primire a bisericilor greco-catolice și a caselor parohiale și la evacuarea imediată a preoților greco-catolici din aceste case. Cereți concursul jandarmilor acolo unde este nevoie.”

Fără curajul, plătit scump, al Anei Macarie, noi nu am fi avut astăzi dovada  felului în care s-a acționat pentru „lichidarea comunelor care n-au trecut”. Probabil că asemenea ordine mai există și în alte arhive. Rămâne de văzut.

- Al treilea ordin circular al Securității (27.10.1948)

Acest ordin a fost dat ca urmare a interceptării circularei nr. 3350/6.10.1948 din Eparhia de Maramureș, care cerea de urgență preoților și credincioșilor să semneze liste în care să afirme că sunt și vor rămâne greco-catolici, „chestiunea fiind vitală pentru Biserică”.

Iată textul ordinului:

„DIRECȚIUNEA GENERALĂ A SECURITĂȚII POPORULUI

Nr. 13/55.843                                                            - Radiogramă -

DIRECȚIUNILOR REGIONALE DE SECURITATE DIN ȚARĂ

Întrucât clerici și mireni, prin circulări consistoriale [sic], amenințări spirituale, promisiuni și blesteme, silesc populația să iscălească liste nominale antiunioniste, siluind libertatea religioasă constituțională, săvârșind deci abaterile încadrate în art. 327, 345, 351, Cod Penal, treceți imediat la descoperirea, arestarea și cercetarea vinovaților și suprimarea acestei activități instigatoare antidemocratice.”

Această circulară este un model de cinism. Adică nu Securitatea era cea care siluia conștiințele, ci episcopii, care cereau credincioșilor să-și afirme în scris propria religie, cea greco-catolică!

- Exemplu de aplicare a celor trei ordine circulare ale Securității

Într-un raport din 28.10.1948 al Direcției Regionale de Securitate Timișoara adresat DGSP, se arată următoarele:

„În ziua de 17 Oct. 1948 s-a făcut predarea bisericilor greco-catolice din Julița și Bârzava în prezența autorităților administrative ale județului Arad.

La predarea bisericii, preotul greco-catolic Lăpădat Ioan, din comuna Julița/Arad, a refuzat să semneze procesul-verbal de predare a averii, întocmit de delegați.

După terminarea slujbei religioase, preotul ortodox a inventariat averea bisericii, fără ca aceasta să-i fi fost predată de cineva, iar la terminarea operațiunii, a încuiat ușa bisericii și a luat cheile cu el.

Credincioșii, în număr de cca. 150, au solicitat să rămână la ei cheile bisericii, iar în cele din urmă au ajuns la un acord, ca, până la clarificarea situației, cheile să rămână la șeful postului de jandarmi. Delegații au căutat să-i lămurească pe credincioși, însă nu au obținut nici un rezultat pozitiv.

În prezent, starea de spirit a credincioșilor din comuna Julița este agitată. Referitor la cele de mai sus, Vă rugăm să binevoiți a ne da ordine de urmare.”

Răspunsul formulat de DGSP rezultă dintr-o rezoluție manuscrisă aplicată pe document, care cerea încadrarea acțiunii preotului într-unul din cele trei ordine circulare ale Securității emise în perioada „asaltului” (vezi mai sus).

Iată textul rezoluției:

„A se conforma ordinelor noastre anterioare:

13/50291 [echivalent cu nr. 132/51971],

13/51172

și 13/55843,

încadrând pe cel în cauză, după aprofundarea problemei, în categoria corespunzătoare.”

Aceste numere de ieșire ale ordinelor se pot vedea în textele celor trei circulare ale Securității, doar că, pentru una dintre circulare, a existat și o variantă purtând un alt număr.

În acest exemplu se vede limpede felul în care cele trei ordine ale Securității au permis blocarea oricărei rezistențe a greco-catolicilor în timpul „asaltului”. Oricine putea fi arestat pe baza lor.

- Dispoziția a IV-a a Ministerului Cultelor (28.10.1948) 

Reamintim că această dispoziție fusese prevăzută în planul Ministerului Cultelor pentru Etapa a III-a astfel:

„Aplicarea articolelor 37, 38, 39 din legea [Cultelor], prelucrarea comunicatului dat de M[inisterul] C[ultelor] și a adresei către M.A.I. – Instrucțiuni precise.”

Formularea este aparent neclară. Era vorba de fapt despre o „înscenare” prevăzută, iată, încă de la început, în planul Ministerului Cultelor și anume: o obscură subunitate a M.A.I. urma să pună întrebări „potrivite”, iar Ministerul Cultelor   urma să răspundă.

Astfel, în cele trei puncte ale pseudo-scrisorii cu întrebări din 12.10.1948 a Inspectoratului General Administrație (din M.A.I.), Circumscripția III Cluj, se făcea observația că greco-catolicii nu mai există „prin însuşi actul unirii de la Cluj şi Bucureşti” şi se punea întrebarea dacă ar mai fi nevoie de notificarea cultul părăsit (greco-catolic) cu privire la părăsirea cultului sau, după caz, să se mai notifice Ministerul Cultelor.

Ministerul Cultelor a răspuns la 28.10.1948 (ziua premergătoare arestării tuturor episcopilor greco-catolici ) prin circulara nr. 39.387/1948, care a fost de fapt  ultimul pas pregătitor al Decretul nr. 358/1948. După cum se vede în arhive, deși răspunsul Ministerului Cultelor s-a adresat instanței care a pus întrebarea, adică Circumscripției a III-a, etc., forul superior, adică M.A.I., a comunicat această circulară/răspuns „spre știință dlor Inspectori Generali Administrativi ai circumscripţiilor Braşov, Oradea, Cluj, Sibiu şi Timiş”, și „spre executare dlor prefecți din Ardeal și Banat”.

Observații

- Iată că, în Etapa a III-a a „asaltului” împotriva Bisericii Greco-Catolice Române, ultimele ordine au fost date și urmărite prin prefecturile (respectiv preturile) din Ardeal și Banat.

- Textul Dispoziției a IV-a a Ministerului Cultelor afirmă că, după „treceri” cu procente atât de importante, se poate ajunge la „constatarea dispariției cultului greco-catolic”. Și totuși, acest ultim document al „operațiunii de unificare” recunoaște faptul că mai există credincioși izolați ai cultului greco-catolic!

„[Circulară]

La adresa Dvs. Nr. 34644 A din 18 oct. 1948, în legătură cu raportul inspectorului general administrativ al Circumscripţiei III Cluj Nr. 6627/1948, avem onoarea a vă răspunde următoarele:

Treceri de la un cult la altul se pot face şi individual, şi în grupe (capi de familie). În cazul trecerilor greco-catolice la ortodoxism, în momentul de faţă ele se fac în grup [deci numai în grup]. În unele comunităţi locale (parohii) greco-catolice ele ating uneori procentul de 100% şi, în cea mai mare parte, trec de 75%. Acest lucru are drept urmare desființarea virtualmente a acestor parohii, iar averea împreună cu biserica şi edificiile înconjurătoare urmează să revină odată cu credincioşii, comunităţii locale (parohiei) ortodoxe.

În consecinţă, trecerile în discuţiune fac să dispară comunitatea greco-catolică locală chiar şi dacă [ar] exista credincioşi izolaţi. Actul unirii în sine, ca urmare a unei mişcări de mase, poate constitui un element de fapt al constatării dispariţiei cultului greco-catolic.

Primăriile sunt obligate, în principiu, a comunica declaraţiile de părăsire a comunităţii locale a cultului greco-catolic. Unde însă trecerile la ortodoxism reprezintă un procent de cel puţin 75%, comunitatea locală greco-catolică nemaiavând virtualmente existență şi rămânând doar credincioşi izolaţi ai cultului [iată că au rămas totuși greco-catolici], comunicarea declaraţiilor nu se mai poate face şi acestea vor fi înaintate conform comunicatului dat de Minister, Ministerului Cultelor.”

d) Decretul nr. 358/1948

În toată luna noiembrie 1948 a continuat preluarea ilegală a bisericilor greco-catolice din toate localitățile Transilvaniei și trecerea lor în proprietatea ortodoxă. Prin aceasta s-a putut emite, la 1.12.1948, Decretul nr. 358/1948, care afirma în art. 1:

„În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din decretul nr. 177 din 1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregațiunile, protopopiatele, mânăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.”

Ca reacție la acest decret, menționăm doar o afirmație impresionantă și atât de veridică din cererea de recurs dictată la 8.07.1957 de episcopul Alexandru Rusu, care se afla încarcerat în închisoarea Gherla:

„Adevărat că se susține că acest cult ar fi inexistent în țară, dar această afirmație este o simplă prezumție, întrucât Decretul nr. 358/1948 n-a desființat acest cult, ci a declarat numai că organele centrale și statutare ale lui încetează de a exista (în funcțiune)”.

În loc de concluzie

a) În scenariul „operațiunii de unificare” au existat două momente care aveau drept scop să ofere o pseudo-legitimare acțiunilor „asaltului” ce-a urmat:

• „Caldele chemări” din mai și iunie 1948 ale celor doi ierarhi ortodocși:
• „Consfătuirea” de la Cluj din 1.10.1948.

Într-adevăr, în urma „caldelor chemări” s-a declanșat propaganda publică împotriva unirii religioase cu Roma, iar în urma „consfătuirii” de la Cluj s-a declanșat constituirea „comitetelor de inițiativă” județene, de plasă și comunale, precum și întreaga mișcare de „cucerire” a fiecărei biserici greco-catolice.

Aceste pseudo-legitimări făceau parte din scenariul care trebuia să ascundă poporului „lichidarea” în forță a Bisericii lor. De-abia cunoașterea etapelor „Planului concret pentru revenirea Bisericii greco-catolice la ortodoxie” ne permite azi să înțelegem realitatea „lichidării” din 1948.

b) Reamintim că episcopii greco-catolici nu au avut cum să cunoască etapele acestui plan. Dar, după ieșirea lor din închisoarea Sighet (4.01.1955), cei trei episcopi supraviețuitori, care s-au aflat timp de un an și trei luni în Domiciliu Obligatoriu, au putut fi vizitați de preoți din toate eparhiile și prin aceasta au putut reconstitui cele întâmplate în 1948.

Este impresionant pentru noi, cei de astăzi, să vedem felul în care cei trei episcopi au perceput acele realități în memoriul lor comun, redactat din D.O., la mănăstirea Curtea de Argeș, la 23.04.1956:

 „Conciliabulul secret de la Cluj din 1 octombrie 1948, în care 36 de preoţi – care s-au proclamat cu dela sine putere „delegați” şi „mandatari” ai întregii preoţimi greco-catolice – au fost aduşi să declare „rupte peceţile” unirii bisericeşti cu Sf. Scaun al Romei, a fost urmat, după două zile, de ceremonia fastuoasă de la Bucureşti, în care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ratificat hotărârile, zise „istorice”, ale celor câţiva preoţi minori, intimidaţi ori uitaţi de sine, de la Cluj. Aceste două acţiuni iniţiate, îndrumate şi controlate de aproape de organele puterii de Stat, au fost socotite temeiuri de drept suficiente pentru a se porni apoi, tot din partea puterii de Stat (Ministerul Cultelor şi cel pentru Afacerile Interne) acţiunea mai mare de trecere în masă la ortodoxie a celor aproape un milion şi jumătate de credincioşi greco-catolici.

Având binecuvântarea dată, cu mână largă, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aparatul de Stat, pus în mişcare în acest scop, a dus această lucrare, cu o uimitoare repeziciune, la îndeplinire. În timp de numai două săptămâni, acest aparat de Stat a prins, se spune, în procesele-verbale colective – semnate numai de capii de familie, împuterniciţi de Minister (contrar Legii Cultelor - art. 38 şi 39) să poată schimba religia întregii familii – trecerea la ortodoxie a marii majorităţi (afirmativ 87%) a credincioşilor greco-catolici. Astfel s-a ajuns, în timp cu adevărat record, la Marea Adunare de la Alba-Iulia ţinută la 21 octombrie 1948 […].

Preoţii care nu s-au lăsat amăgiţi să semneze împuternicirile pentru Conciliabulul din Cluj, şi mai ales cei care au avut curajul de a retracta apoi, în orice chip, semnătura ce li se luase, au fost imediat arestaţi ori daţi afară din slujba avută. Iar după numai o săptămână, la 29 octombrie 1948, au fost ridicaţi simultan toţi episcopii greco-catolici.”

În articolul următor al acestei serii, este prezentat „răspunsul” Episcopatului, al preoților și al poporului în timpul persecuției care a dus la „lichidarea” Bisericii lor.