Niciun pescar serios nu aruncă năvodul pe un lac tulburat de vase și bărci. O va face Simon Petru care, ascultând de Isus, își va pune la bătaie și meseria și statura. Plecând la pescuit, ziua în amiaza mare, odată cu minunea prinderii peștilor, viitorul ucenic va face experiența sentimentului profund al nevredniciei sale.
Lui Dumnezeu îi place să-și facă de lucru cu cei care, sub pretextul neliniștii și temerii, se retrag cu reverență atunci când sunt chemați să se dăruiască mai mult. Pentru a înțelege trebuie să admitem că lucrurile serioase pe care Cerul le urnește încep cu mult mai devreme decât partea lor văzută. Isus pornește dialogul prin a-i cere El însuși lui Simon un serviciu. Îi folosește barca pentru a predica celor de pe mal, revelând, așadar, cine este mai întâi lipsit și nevoiaș. Toate aceste lucruri la un loc în prezența Învățătorului îl descumpănesc pe Simon. După pescuirea minunată el își spune întru sine că Isus trebuie cumva să fi greșit adresa. De aceea îi cere să meargă în altă parte, fiindcă nu se simte demn de atenția Cerului. Ca să-l încurajeze, Isus păstrează discuția pe terenul pescuitului, invitându-l pe Simon să facă un salt mai sus: „Nu te teme! De acum înainte vei fi pescar de oameni”.
Simon nu era pregătit să intre în planul lui Dumnezeu. Dacă Isus îi va vorbi pe limba lui, o face ca să-l ajute să-și depășească condiția și resemnarea de a nu ținti mai sus. Va continua să rămână pescar, un pescar al lui Dumnezeu și în căutare de oameni. Și chiar dacă va lăsa totul și-l va urma, Isus nu-l va lipsi pe Simon de gustul și mirosul meseriei sale care-i păstrează omului reperele de bun simț și sensibilitatea vieții. De aceea, dacă Dumnezeu caută să aleagă oameni simpli și umili, nu încredințează niciodată misiuni celor incapabili să admită că gustul și mirosul creației sunt de neînlocuit în taina simțurilor interioare ale existenței.
A merge după Hristos poartă în sine riscul cert al necunoscutului. În plus, Dumnezeu nu se sfiește să pescuiască și în ape tulburi. Coborând între oameni, El merge înainte, deșertându-se pe sine ca să poată fi ca unul dintre ei și să pescuiască în inconsistența lumii pe care trebuie s-o mântuiască. Acest lucru îl făcea pe Fericitul Vladimir Ghika să spună cu speranță: „Pentru ca teama de Dumnezeu să fie în noi rodnică, Fiul lui Dumnezeu a voit să-și însușească până și teama de om”. Trebuie să fim atenți, însă, fiindcă Binele nu trebuie să ne găsească nepregătiți. A-l vedea însă pe Dumnezeu oprit alături de noi, așteptând să primească el sprijin mai întâi de la noi, este un lucru greu de asimilat fără har. Secretul este să acceptăm să punem cu credință totul la bătaie, fiindcă numai cel ce seamănă cu generozitate, va culege pe măsura acestei dăruiri.
Se vor ivi, așadar, tot atâtea momente de har în care acceptăm, la cuvântul lui Isus, să fim purtați în larg către ceva care nu mai poate fi controlat de predicții exclusiv omenești. O carieră de succes, prosperitatea pentru omul credincios lasă cârma și pentru alte realități care nu intră în atenția deșertăciunilor acestei lumi. De „dragul lui Isus” vei primi atunci să intri în joc, să-ți calci pe inimă, să înveți și ceea ce este mai puțin promițător, dar care te păstrează împlinit și mai atent față de cei din jur. De aceea, mai toate ocaziile de încercare – credința trece prin foc! – protejează umilința și încrederea, fără să pună în primejdie speranța și curajul. Orice cădere, chiar și experiența păcatului – care oferă cel mai la îndemână sens al falimentului sufletesc – nu este decât reînnoirea unei întâlniri providențiale. Aici Dumnezeu își poate revela în sfârșit Inima sa iubitoare.
+Mihai, episcop
